Daca nu primesc atat de mult suport pe cat imi doresc, eu ma stradui sa ofer, in schimb, altora…
asa ca am plecat cu “echipa” de la flashmob (gasiti povestea lui la http://brailachirei.wordpress.com/2009/10/27/flashmob-brailean-deocamdata%e2%80%a6-sub-forma-de-exercitiu/) la intalnirea cu… ideile ARIN. Asa am ajuns la Codruta Nedelcu si am discutat despre proiectul finantat de Programul Tineret in Actiune prin care se propune tinerilor sa (re)descopere cateva din povestile Brailei, mai vechi, mai noi…
Fiind final de saptamana, am profitat si de vremea buna si duminica la pranz am plecat pe malul celalalt al Dunarii. Am trecut cu bacul si ne-am indreptat spre locul unde se inalta pe vremuri cabana si restaurantul “Corotisca”, un loc celebru inainte de 1989, nu neaparat pentru aspectul estetic al constructiei, ci pentru departarea de zgomotul orasului, pentru aerul curat si retetele cu peste. Pana acolo am gasit destule urme ale trecerii oamenilor, nimic spectaculos, va asigur, dar destula mizerie – cu toate ca ma mir, putea fi mai multa… dar asta e semn ca din ce in ce mai putini trec pe aici, nicidecum ca ne-am civilizat si am devenit mai atenti si prietenosi cu mediul… - pungi, sticle si alte recipiente din plastic, cutii de bere, resturi de la foc (unul chiar haios, priviti si admirati, parca e un caine de paza!) sau bucati de plastic de la diverse articole de menaj etc.
Am descoperit si “locuitori” ai zonei, unii care si-au ridicat adevarate “casute”, altii doar un asezamant provizoriu, dar fiecare profitand de apa Dunarii pentru pescuit si destui de pamant pentru a incropi o gradina. Intr-un asemenea loc am fost si gazduite temporar, ne-am asezat la o masa de lemn, am fost servite inclusiv cu… ciorba de peste (am gustat si era buna la gust). Ne-am luat ramas bun de la “gazde” destul de repede ai am plecat spre tinta noastra. Din loc in loc, am luat imagini – iata cateva, pe una am numit-o “peisaj cu floarea-soarelui si buturuga”
pe alta “cutit infipt in inima copacului” (asa l-am gasit… )
Codruta a aratat o pasiune deosebita pentru ciupercute, la final avea cateva in punga, suficiente pentru o tocanita…
S-au tinut dupa noi si catei… Iar in locul unde era candva “Corotisca”, acum domneste vegetatia. Se mai vad urmele vechiului debarcader, scarile din piatra
La intoarcere, am avut noroc de nea Ion – bucatarul care ne-a omenit cu ciorba – de data asta nu in calitate de gazda si de pescar, ci de barcagiu. Si pentru ca cel putin una dintre fete nu mai fusese niciodata intr-o barca, am apelat la marinimia omului si l-am rugat sa ne treaca inapoi, spre oras, scurtand astfel destul si din drumul pana la bac. Din barca am vazut urma soarelui pe apa la fel de frumoasa ca un apus la tropice, ca un sarut in adolescenta…
Si am facut, iata, fara sa-mi propun neaparat, o schita de poveste a Brailei a de azi si de ieri, iar de aici cineva pasionat de subiect poate porni mai departe intr-o directie sau alta… Am cules si scoici, melci pe care ii vor folosi cumva, intr-un aranjament, ca sa-mi amintesc de aceste clipe minunate.
8 comentarii
Ce mult ne lipsesc astfel de momente in aceasta lume nebuna, in aceasta lume a calculatorului si a hartiilor.
Am putea face in asa fel incat sa nu ne lipseasca, nu credeti? Doar nu trebuie sa facem asemenea plimbari zilnic… nici nu ar fi atat de placut! Dar putem sa mergem in parc macar, o data pe luna, o ora – doua pentru sufletul nostru chiar merita sa investim! Chiar va provoc! Sa faceti o aemenea plimbare sa ne-o povestiti aici, toti cei care cititi aceste pagini virtuale – si totusi atat de adevarate prin faptul ca, iata, suntem aproape unii de altii – sunteti invitati sa va spuneti povestile, visele…
Va astept, le astept!
Multumesc, Armanda. Multumesc pentru aceasta nostalgie cu care imi amintesc azi de Corotisca de altadata, de refugiul pe care il invadam pana la refuz duminica, in unica zi de odihna pe care uneori o aveam! Si lumea era mai civilizata(vezi? era…varsta, deh!). Si prieteniile se infiripau mai repede, grijile erau date uitarii fie chiar pentru o zi!
Ma intrebam uneori daca mai exista ceva pe acolo, la terasa cu trepte, cu ciorchinii de struguri atarnand deasupra meselor , cu gutuile parfumate, pazite cu grija de frunzisul des care acoprea terasa! Si poteca spre Veriga , intr-o salbaticie care ne crea iluzia unui Robinson!
Mulrumesc, Armanda!
Ei iti multumesc, Ioana, pentru cuvintele calde si dulci, ca mierea despre care nu mai spunem deloc ca e buna ci doar ca e… medicament! Se pare ca vremurile, de cand cu “secolul vitezei”, ne-au imbolnavit pe toti, tineri sau nu. Si se cuvine sa facem ceva! Poate reusim si cu acest gen de cuvinte, eu sper asta! Pentru ca, la urma urmei, la inceput a fost Cuvantul.
Ce frumos spus acum la sfarsit de toamna si ce bine ai facut sufletului meu . Asa mi-am adus aminte ca acest loc era al brailenilor , poate nu atat de obositi ca acum , sau lipsiti de locurile frumoase de recreere.
Si cate alte lucruri frumoase nu ne leaga de Dunare pe care din pacate le-am pierdut . Ma gandesc numai la cursele pana la Galati , dus- intors . Si doar numai cu cativa leuti.
Trecutul pare adesea mai frumos decat prezentul, depinde doar de noi sa-l schimbam. Asa cum dumneavoastra ati reusit sa atrageti atata lume spre ideea de voluntariat, spre actiunile dedicate pacii si nu numai, tot la fel putem lupta pentru reinvierea ideii de timp liber… In fond, avem nevoie si de un moment pentru noi. Am putea sa ne intalnim din cand in cand si sa ne plimbam pe strazile orasului, prin Centrul vechi, pe strazile cu miros de castane coapte si cu cladiri ce au fost ridicate pe vremea cand se respecta Arhitectura, avand cu noi si cativa copiii dornici sa se impartaseasca din Frumusete… Ce ziceti?
Provocarea e valabila pentru toti prietenii nostri cititori!
AR FI CEL MAI FRUMOS LOC DE PE TOT CURSU DUNARI DACA SAR INVESTI INTR-O BAZA DE PESCUIT
ESTE SINGURU LOC UNDE SE PRINDE STIUCA LA LINGURITA