Naşterea Domnului Iisus Hristos – un pas în mântuirea personală

Şi în 2009 – un an al crizei economice mondiale – am avut parte de probleme, pentru fiecare dintre noi manifestate altfel. La unii mai pregnant, la alţii mai puţin sau deloc… situaţia depinzând de norocul fiecăruia – nu după cum ar fi meritat, conform acţiunilor lor, dar asta e altă poveste! În fine, data de 25 decembrie – Crăciunul, Naşterea Mântuitorului Iisus după calendarul creştin ortodox – ne-a prins pe picior de egalitate cu noi înşine numai în măsura în care ne-a simţit confortabil în propria piele. Dar câţi sunt oare atât de buni psihologi, de fini cunoscători ai propriei persoane încât să se mulţumească doar cu ceea ce au? Câţi dintre noi au atât de mult curaj încât să se accepte pe sine fără să se învinovăţească de unele sau aletel din situaţiile trăite? Poate că unii au acest curaj nebun, poate că alţii vor prea mult(e), poate că nici nu le pasă…

Dincolo de toate acestea se află – fie că avem încredere în acest aspect sau nu – forţa Sărbătorii,  puterea credinţei şi mărimea reală a staturii divine, Iisus nefiind doar motorul unei religii milenare, ci chiar piatra de temelie a unei stări de fapt. „A crede” sau „a nu crede” este, astfel, esenţa umanităţii fie că ne palce dsau nu. Pentru ateişti, acest verb se raportează la sine, pentru credincioşi – indiferent de religie sau cult – el se manifestă în raport cu Divinitatea. Până la urmă, şi unii şi alţii ajung să meargă pe drumul care se cuvine să fie urmat – după cum trasa destinul, dacă vreţi – şi acesta este în final cel mai important lucru.

Ce ne învaţă de fapt religia creştină? Că avem o viaţă pe care nu trebuie să o irosim, că avem semeni pe care este bine să-i ajutăm dacă se află în situaţie de nevoie, că este spre binele nostru să ne îngrijim de viaţa veşnică, cea întru Hristos, făurindu-ne o cale pământeană fără păcate, ca o potecă liniştită şi însortită dintr-o pădure minunată. În sensul acestor învăţături a rostit Preafericitul Daniel – patriarhul Bisericii Ortodoxe Române – cuvântul său de învăţătură la Sfânta Liturghie din ziua de Crăciun, amintindu-ne de milostenie şi de caritate, de fapta bună a Dăruitorului.

Nu am spus ceva nou aici, doar am amintit – asemeni cuvintelor mult mai înţelepte din scrierile sfinte, cum sunt şi cele din Filocalia sau cele din alte cărţi de căpătâi ale ortodoxiei – că este important să ne arătăm buni cu ceilalţi mai puţin norocoşi ca noi, pentru că oricât de nenorocoşi ne-am considera, vor fi oricând alţii şi mai jos pe scara materială. Şi, de fapt, nu ne sunt atât de necesare atâtea lucruri… puteţi încerca această teorie şi veţi vedea, dacă o folosiţi cum se  cuvine, că e mai comod să nu duci grija unor dulapuri tixite de haine, a unor aparate electrocasnice extrem de costisitoare, a unor autoturisme care nu fac decât să te ducă mai repede spre moarte… nu e glumă, dar e – adevărat, din credinţele sanscrite – destul de aproape de învăţătura lui Iisus care Le-a spus apostolilor să lase tot şi să meargă după EL.

Şi dacă nu ne ducem cu gândul atât de departe încât să ne îngrijim de mântuirea de după moartea, măcar să ne uităm la viaţa de lângă noi: un gând bun şi o faptă bună ne dau aripi. Dacă nu credeţi, încercaţi în 2010! Credeţi-mă, merită! Iar criza nu ne poate pune piedici în acest demers, sub nicio formă!