Am redescoperit zilele acestea o sintagmă inteligentă ce m-a fost dragă dintotdeauna: “Pe vremuri, oamenii aveau cruci de lemn şi inimi de aur”.
Se pare că acum este exact pe dos, iar inimile noastre se impietresc de-a dreptul pe măsură ce verbul ce ne ghidează vieţile este “a vrea”… Dar cui ce-i pasă?! Fiecare se uită doar la el, după principiul “mi-e mai aproape cămaşa decât haina…”, în propria pungă şi ogradă, iar când vine vorba de semeni şi de “cel de lângă tine”, totul se schimbă şi Omul devine “măi, omule” sau chiar omuleţul la care te poţi uita doar dacă te apleci, atât de mic s-a făcut.
Am redescoperit zilele acestea o sintagmă inteligentă, ce m-a fost dragă dintotdeauna: “Pe vremuri, oamenii aveau cruci de lemn şi inimi de aur”.
Se pare că acum este exact pe dos, iar inimile noastre se impietresc de-a dreptul pe măsură ce verbul ce ne ghidează vieţile este “a vrea”… Dar cui ce-i pasă?! Fiecare se uită doar la el, după principiul “mi-e mai aproape cămaşa decât haina…”, în propria pungă şi ogradă, iar când vine vorba de semeni şi de “cel de lângă tine”, totul se schimbă şi Omul devine “măi, omule” sau chiar omuleţul la care te poţi uita doar dacă te apleci, atât de mic s-a făcut.
Observ acest lucru chiar şi în unele comentarii pe care le fac anumiţi cititori pe pagina aceasta web (şi nu îmi pasă dacă unii se supără, dar anume texte le-am şters… ) şi nu pricep cum de nu-şi folosesc bipezii creierul: oare nu este destul de vizibil un anume ton, o anume linie de conduită? De ce să mă crezi pe mine asemănător altuia, pe care tu în frecventezi, şi mai apoi ai şi pretenţii, de parcă aş fi dator – eu – cuiva, pe care nu-l cunosc???
Şi, cum de faci greşeala să confuzi lemnul cu aurul??? Cum poţi continua să trăieşti şi să fii în acelaşi timp atât de egoist? Mie tare greu să cred că se poate, cu toate că văd zilnic cazuri care mă contrariază…
Până la urmă, a avea sau INIMĂ (de OM) este o situaţie de dat (calitatea de a fi NATIV se cheamă…), şi nu de educaţie, aceasta din urmă se poate manifesta doar în mică măsură; din nefericire. Dar, cred, contează şi liberul arbitru în “desenul” acesta, sau în ecuaţia asta dacă vreţi. E un fel de aritmetică: se adună. Este o mulţime care creşte exponenţial: cu cât iubeşti mai mult, cu atât e mai bine, ceva în genul acesta! E ca în creştinism: Iisus e cu tine, mereu, indiferent dacă tu îl vezi sau nu. Dacă te strădui să pe mergi pe calea Lui, va fi mai bine pentru tine, iar atunci când Îl rogi, chiar te ajută.
Când facem o faptă bună, ne simţim mult mai fericiţi. Şi când această faptă benefică vine fără să o fi cerut insistent cineva – dar ea este utilă – e cu atât mai important… Nu credeţi? Dar măcar aţi încercat? În fond, de care inimă doriţi???
BRAILA CHIREI 