Interviu cu regizorul Vlad Cristache. Cu onestitate, despre regie, texte şi public

L-am cunoscut pe Vlad Cristache, cel care pune în scenă la “Maria Filotti” nici mai mult nici mai puţin decât Ibsen şi “Peer Gynt”, întâi prin intermediul CV-ului – unul plin cu premii, cu participări în jurii şi la seminarii de profil – gesturi sociale rarisime chiar şi pentru mulţi regizori mature, maturizaţi, după care l-am întâlnit în teatrul brăilean şi m-a uimit cu simplitatea şi naturaleţea sa, calităţi de asemenea rare la reprezentanţii categoriei profesionale din care deja face parte.

Şi deja văd cum va fi cucerit publicul de acest tânăr care vrea să fie fără fasoane, şi chiar este, care vrea să fie onest şi chiar este. Şi abia aştept să se confirme aşteptările, şi să aplaudăm un spectacol de calitate, onest aşa cum şi-l doreşte, dar foarte bun, care să ducă faima dramaticului brăilean dincolo de graniţele locale cum s-a mai întâmplat şi când au regizat aici Cătălina Buzoianu, apoi Radu Apostol – şi juca alături de Liliana Ghiţă foarte tânărul pe atunci Marius Manole, după aceea Radu Afrim, şi mai încoace Victor Ioan Frunză

Până la aplauze, să facem cunoştinţă cu tânărul regizor şi “puiul” său din curtea Thaliei.

N. aut. Pentru uşurinţa dialogului, am trecut direct la persoana a doua singular, fără să uzitez pronumele de politeţe, tocmai pentru ca fluenţa verbului să facă mai plauzibilă largheţea nuanţărilor şi estomparea tuşelor – chiar dacă vorbim depre arta unde Masca se colorează intens pentru a fi vizibilă, unde verbul/ cuvântul este strigat pentru a se face înţeles.

Armanda Filipine: Discut cu Vlad Cristache, regizor, absolvent, nu ?

Vlad Cristache: Da, absolvent de regie teatru la UNATC Bucureşti…

Armanda: Şi ce am văzut în CV este impresionant pentru cineva de vârsta asta…

Vlad: da… (râde)

Armanda: Zi-mi şi mie, te rog, cum abordează un tânăr o problemă atât de spinoasă care e Ibsen şi care e Peer Gynt?

Vlad: Nu cred că este o chestiune de tânăr sau de bătrân, ci o chestiune de personalitate şi de sensibilitate umană. Şi, mă rog, în toate lucrurile pe care le citesc şi pe care încerc să le povestesc cu ajutorul spectacolelor pe care le fac, încerc să am o doză de onestitate faţă de ceea ce simt eu că trebuie comunicat în anul 2010, pe data de 11 septembrie sau cât o fi astăzi. Cred că în fiecare secundă trebuie să ai ce transmite oamenilor şi cumva cred că regizorul, un regizor bun sau un regizor important se defineşte printr-o sensibilitate acută pentru anumite texte şi o antenă pentru comunităţi. Dacă ai norocul să ai antenă pentru comunităţi, înseamnă că ceea ce simţi tu faţă de textul respectiv e posibil să fie o chestie universală pe care o simte întreaga comunitate. Şi apropo de Ibsen… pentru toată lumea ar putea părea că e o mare provocare, dar e pur şi simplu un text care mi-a spus ceva şi pe care vreau să-l povestesc întrun fel personal, aşa cum l-am citit eu acum.

Armanda: Vorbeai de comunităţi ; asta înseamnă că ideea ta de teatru şi de regie implică neapărat o comunicare deosebită cu lumea, nu ?

Vlad: Păi, în principiu, nu faci un spectacol de teatru pe care să-l vezi tu, singur…

Armanda: … dar sunt destui egoişti – a se vedea ghlimelele de rigoare – care îşi spun că nu contează părerea nimănui, că este importantă doar viziunea lor şi atât, dacă înţelege cineva ceva bine, dacă nu, asta e…

Vlad: Da, îl faci avându-te pe tine ca spectatorul ideal căruia i te adresezi. Şi dacă îţi place ţie, speri să poată să placă multora. Dar antena asta pentru comunităţi, pe care eu cred că o am, sper să funcţioneze, adică dacă mie îmi place ceva sunt convins că există şanse ca multora să le placă acelaşi lucru.

Armanda : Şi cât de mult te raportezi la text şi la subtext ? Cu alte cuvinte, cât de mult vrei să ridici ştacheta ?

Vlad: În perioada asta mă interesează anumite teme pe care vreau să le dezvolt prin nişte texte care pot permite chestia asta. Piesa aceasta de Ibsen este un text pe care eu l-am citit ca pe o pledoarie pentru libertate, pentru un spirit rebel şi sensibil care nu se poate integra într-o societate meschină şi mediocră. Cumva e o dorinţă care există în mine, şi care se transferă prin acest text în spectacol, de a evada dintr-o societate banală, rutinizată şi mediocră, care nu permite naşterea niciunui sentiment pur.Ca să evadeze dintr-o lume meschină, mediocră şi banală, Peer Gynt îşi construieşte o lume imaginară de care nu se mai poate debarasa. Trăieşte pe muchia dintre vis şi realitate, şi la un moment dat ajunge în pragul nebuniei iar către finalul piesei, din păcate, devine un individ la fel de mediocru ca cei de care fugea la început.

Armanda: Şi din nefericire, asta e drama omenirii în general, acum şi dintotdeauna…

Vlad: Cumva, cred că interpretarea pe care am dat-o textului e (super)universală şi (super)recognoscibilă pentru toată lumea, pentru că, în fiecare om, fie că e muncitor la fabrică, fie că e tâmplar, fie ca e profesor universitar există o doză de tânăr visător, care regretă că nu poate face lucrurile pe care le visează.

Armanda: Cum spuneai mai devreme, în lumea asta meschină şi banală… încerci să subliniezi chestia asta în spectacol ?

Vlad: Da, asta e ideea.

Armanda: .. că el vine de-afară, dintr-o lume care este aşa şi pe scenă, şi ?

Vlad: … şi încearcă să evadeze. Şi cumva eşecul lui de a evada din această lume se traduce într-o durere profundă a spectatorului, care ştie că nici el nu poate face lucrul acesta. În linii mari, cam despre asta ar fi vorba ; prima parte a spectacolului este o pledoarie pentru libertate şi pentru vis, şi a doua parte constată eşecul de a evada din lumea banală şi rutinizată şi, cumva, aplatizarea lui Peer cu toţi ceilalţi indivizi din societate. Şi singurul lucru care îl salvează, în final, este dragostea…Avem în faţă un personaj care porneşte de la 20 de ani până la 80 de ani, şi care încearcă toate lucrurile posibile : pleacă prin toată lumea, caută toate marile adevăruri ale vieţii, şi chestii de genul ăsta, şi la un moment dat, după ce se transformă într-un individ mediocru şi banal, ajunge să-şi găsească înţelepciunea şi să îşi găsească adevăratul ţel al vieţii, la finalul ei, prin dragostea faţă de femeia pe care nu a băgat-o în seamă 60 de ani … E o chestie pură, nu ştiu…daca nici asta nu e o poveste care merita spusă… (râde)

Armanda: Şi am devoalat cam mult din spectacol.

Vlad: Da…

(va urma… interviul e ceva mai amplu, cu alte amănunte despre spectacol şi alegerea interpretului principal , vă invit să-l urmăriţi pe „Brăila Chirei”)