La Fundaţia “Pro Homini” serbare pentru mămăiţe

Ca în fiecare de Sărbătorile Crăciunului, la Fundaţia “Pro Homini” au loc evenimente festive menite să aducă un plus de bucurie persoanelor vârstnice beneficiare ale programelor de sprijin.

Unul din evenimente a avut loc joi, 16 decembrie, când elevii de la clasa a V-a de la Colegiul Tehnic “Edmond Nicolau” au prezentat un program de poezii, cântece, precum şi un moment în limba franceză. Tinerii au venit însoţiţi de prof. Iuliana Timofte – care este şi sponsor al Fundaţiei “Pro Homini” – şi de prof. Mădălina Cristescu, dar şi de Lenuţa Voinea – cadru didactic pensionat în present, care le-a recitat celor prezenţi un poem propriu şi un eseu tematic. Copiii au venit şi cu daruri, realizate de ei la orele de atelier împreună cu maistrul instructor Marioara Avrămia.

Mămăiţele – cum le alintă echipa de voluntare din funadaţie pe beneficiare – alături de care de anul acesta este şi un domn pensionar au primit cu drag pe colindători, după ce în prealabil au luat masa (programul de asistenţă oferit de fundaţie este, cum spuneam şi cu alte ocazii, generos şi consistent).

Totodată, împreună cu prof. Stela Stan – una din activistele fundaţiei – pregăteau ornamente pentru Crăciun. În premabul, Liliana Caruz – preşedintele Fundaţiei “Pro Homini” – a oferit amănunte despre intenţia oaspeţilor şi le-a mulţumit atât copiilor cât şi cadrelor didactice pentru dragostea de care dau dovadă în gestul lor de a lumina sufletele bunicuţilor care vin zi de zi la fundaţie.

Am remarcat şi alte pregătiri de final de an de la fundaţie: se făcea corectura paginilor la revista “Pro homine”, publicaţie bianuală în care sunt prezentate nu numai acticităţi ale fundaţiei, ci şi materiale semnate de colaboratori, prieteni. Am descoperit şi un articol al doamnei Valeria Ursan, prietena noastră armeancă – vă mai amintiţi, cred, că a donat cărţi despre armneni Bibliotecii Judeţene “Panait Istrati” şi că ne încântă cu amintiri din Brăila de demult ori de câte ori are ocazia.

Despre ratare şi… emigrare, români fericiţi acasă sau amăgiţi în Europa? O dilemă tranşată literar

* Jurnal de căpşunar – un roman aproape autobiografic al brăileanului Albert V. Cătănuş apărut recent la Editura Nemira

Născut la 19 decembrie 1978 la Brăila, Albert V. Cătănuş se poate lăuda – chiar dacă nu o face! – cu pagini de biografie literară deloc neglijabile din care remarcăm imediat volumul “El sueno espanol” apărut recent la Editura Nemira cu supratitlul “Jurnal de căpşunar” şi cu subtitlul explicativ “sau plantaţia de căpşuni din găleata cu mortar”.

Din câte am aflat direct de la autor, la Târgul de carte “Gaudeamus” unde a şi fost lansat duminică, 21 noiembrie (n.aut. Benner-ul de prezentare stătea în vecinătatea celui care anunţa lansarea unui CD cu piese cântate de Costel Busuioc, dar nu l-am considerat de interes pentru că personal nu mă dau în vânt după amatorisme… scuzaţi, vă rog, falsa răutate, chiar prefer o voce şi un talent autentice!), ediţia 2010 unde l-am şi întâlnit – graţie artistului plastic Traian Ţamuris care îl însoţea (n.aut. şi care mi-a transmis la un moment dat informaţia, dar neştiind cine este Albert Cătănuş nu am prea reacţionat… ) – ideea de copertă îi aparţine, la fel şi prefaţa în care explică substratul autobiografic al cărţii.

Şi imediat după ce am lecturat volumul – rapid, ca pe un jurnal de ştiri aproape – pot să spun că, spre deosebire de mulţi autori care se autoproclamează talente literare şi conchid, fără urmă de modestie, necesitatea pătrunderii grabnic în Uniunea Scriitorillor din România, Albert V. Cătănuş şi-a deschis calea literară cu brio. Nu ştiu care îi vor fi fiind de-acum încolo sursele de inspiraţie, nu am lecturat textele care i-au fost apreciate la competiţii de profil unde a primit câteva premii – după cum confirmă şi în notiţa biografică din volum, ştiu doar că acest jurnal de căpşunar se citeşte rapid şi… te lasă cu gura căscată.

Are şi alte atu-uri în afara fluidităţii exprimării şi a dialogurilor bine conduse. Este în primul rând o cronică extrem de obiectivă a unui adevăr despre care deja cunoaştem câte ceva din relatările emigranţilor, inclusive ale celor care s-au dus să caute “fericirea” în Spania, cum a făcut şi autorul nostru între anii 2003 – 2008.

Nu este vorba despre Ideal, ci despre dorinţe şi neîmplinirea lor, despre oameni – nu Oameni, cu majusculă… – şi mai mult despre lipsa de omenie decât despre prezenţa ei, iar pe alocuri cartea este extrem de tristă, Dar, aşa cum ne confirmă autorul încă din prefaţă, întâmplările prezentate şi personajele din carte au la bază unele reale. Aşa că putem spune că Albert V. Cătănuş, în ciuda vârstei, şi-a luat în serios rolul de cronicar al contemporaneităţii, simţind nevoia să ofere repere fără să ne impună cu tot dinadinsul un anume punct de vedere, ci doar îl sugerează. Uneori avem senzaţia că însuşi autorul ne vorbeşte, pentru că există un personaj omonim care ne povesteşte totul şi ni se adresează direct.

“-Costel, îii reproşam eu adesea, ştii ce facem noi aici în Europa? Trăim la plesneală, mă. Ne pierdem tinereţile printre cretini. Nu vezi că au ajuns aici numai hoţi, prostituate, zidari şi alcoolici? Parcă ai spune că şi Spania asta e azil pentru handicapaţii din România.
-Şi ce vrei să facem, Alberto? Să mergem în România şi să cumpărăm ţigări pe datorie de la chioşcul lui nea Gherghiţă? Stăm aici, de bine de rău tot ne facem de-o fasole. Când trăiai tu aşa, în România, cafele la bar, două pachete de ţigări pe zi, frigiderul plin şi trei perechi de adidaşi???
-Ha-ha-ha! Ce ne-am scos! Ca boierii ăia mari trăim.
-Nu mai râde, prostule. Oricum te ratai în România. Dacă eşti strângător tot te duci la vară cu vreo cinci mii de euroi să te distrezi ţi tu ca băieţii la mare, la terase cu gagicile.
-Să ştii că asta mi-am dorit toată viaţa, să mă duc la vară în România cu cinci mii de euroi în portofel şi să-i sparg la Mamaia şi al Poiana Braşov! (…)
” este doar un citat din volum prezent şi pe coperta a IV-a a cărţii, excelentă idee a editorilor spre a ilustra stilul cărţii. După cum lesne observaţi, avem aici destule locuri comune ale emigraţiei şi sensurile ei dintotdeauna, plus limbajul argotic al majorităţii celor care preferă să plece peste mări şi ţări.

Nişte Feţi-Frumoşi contemporani aceşti imigranţi, le spuneam eu întrun text jurnlastic de acum câţiva ani, dar care nu caută să o salveze pe Ileana Cosânzeana de Zmeu, ci vor direct să ajungă la stânga ori la dreapta tatăului bogat prinţesei dacă se poate să să se însoare cu ea fără s-o şi iubească, ci doar pentru că este bogată. Dar poate că şi eu greşesc; pentru că citit acum, cu ochi de adult, basmul are substraturi ce aduc tare mult cu povestea scrisă se Albert V. Cătănuş. De ce să fi plecat hai-hui prin lumea largă Făt-Frumos, altruist, neapărat în sprijinul Ilenei Cosânzene neajutorate, când – aşa cum ştim din alte basme similare – el purcede la drum şi din varii considerente, unele fiind chiar acelea ale pauperului. Aşa s-au format, ştim acum, Statele Unite ale Americii unde mai toată lumea se mândreşte şi acum cu rădăcinile unor ilustre familii europene din fostul regat al Marii Britanii şi Irlanda, Spania ori Portugalia, Polonia etc. Aşa că şi din punct de vedere al subiectului ales Albert V. Cătănuş se dovedeşte viabil literar, ideatica fiind exemplară, translând cu uşurinţă graniţele temporale şi prefigurând un erou fără limite, un personaj care se scrie singur în biografia sa şi care nu ne chinuie cu dramele sale.

Orice cititor va sesiza imediat şi farmecul lecturii, personajele fiind veridice – creionate, cum ni s-a spus, după unele reale – şi, de aceea autenticul devine o calitate a textului. Un critic sever ar putea să constate ca defect acest autenticism realist şi profundele legături cu viaţa de zi cu zi a întâmplărilor de pe calea emigrantului din carte, dar în acelaşi timp va trebui să fie sincer şi să recunoască faptul că nu e tot la fel de simplu să transpui în cuvinte un eveniment şi să-ţi păstrezi prospeţimea. Se poate vedea, în context, cât de prost decade în acelaşi sens jurnalismul, care nu reuşeşte decât arareori să conjuge la verbul prezent o întâmplare şi să capteze interesul auditorului, tocmai din pricina limbajului şi formulărilor nefericite, stereotipe şi banale.

Cartea se remarcă, cred, prin toate acestea, dar şi prin tinereţea autorului, iar invitaţia de a lectura volumul este una eminamente sinceră, nu recomand niciodată ceea ce nu îmi place.