Ziua Europeană a limbilor, o lecție de cultură

Pe 26 septembrie se serbează Ziua Europeană a limbilor. După cum ne (re)amintesc reprezentanții Centrului Europe Direct Brăila, sintetizând datele europene în acest sens (mai multe informatii la http://ec.europa.eu/languages/orphans/european-day-of-languages_ro.htm), Europa este posesoarea unei adevărate bogății lingvistice: 23 de limbi oficiale și peste 60 de comunități autohtone care vorbesc o limbă regională sau minoritară, fără a fi adăugate și limbile vorbite de cetățenii provenind din alte țări și de pe alte continente. Tocmai pentru a atrage atenția asupra acestei imense bogății lingvistice, Uniunea Europeană și Consiliul Europei au lansat, în 2001, inițiativa Anului European al Limbilor.

Au sărbătorit milioane de persoane din 45 de țări participante. În Europa, au fost organizate sute de activități de celebrare a diversității noastre lingvistice și de încurajare a învățării limbilor străine. Pentru a face încă un pas înainte și pentru că limbile stau
la baza construcției europene, din această inițiativă a luat naștere Ziua Europeană a Limbilor. Neapărat de scrutat cu atenție obiectivele manifestării:  sensibilizarea față de plurilingvism în Europa, cultivarea ideilor de diversitate culturală și lingvistică,  precum și încurajarea învățării limbilor străine, cetățenii europeni urmând să aibă această deschidere acasă, în școli ori în alte medii.

Cei care au propus această zi festivă s-au gândit, cu siguranță, la pericolul care stă precum sabia lui Damocles deasupra noastră, pericol care  este reprezentat de uzitarea pe cale largă a limbii engleze – și nicidecum a uneia de elită, literare, ci a unei limbi tehniciciste și vulgarizate, cu un lexic minor și banalizat, cu exprimări care au cel mai adesea locuri comune (PC-ul, SMS-urile, prescurtările din domeniul modern al comunicațiilor). Așa că este bine că/ să nu uităm să vorbim și să scriem corect, să ne mai uităm din când în când prin dicționar și să mai lecturăm literatură de calitate, să mai învățăm cuvinte noi, ca să ne mai îmbogîțim vocabularul – și mintea (și viata!), evident.


Recital Tic Petroșel și Marllene Hristu în Festivalul ”Zile și nopți de teatru european la Brăila”

* Poezia de calitate este un ingredient absolut necesar unei partituri muzicale de excepție – concluzie absolut firească după întâlnire 

Cunoscătorii și pasionații genului nu mai trebuie să primească informații despre Tic Petroșel, cantautorul pentru care vocea și chitara sunt una în prelungirea celeilalte, iar Poezia este un sumum de plenaritate (N.aut. Și pe care nu pricep de ce îi uită cronicarii din zona muzicală, și televiziunile chipurile de profil, dacă vor mai fi existând cu adevărat la standardele necesare zonei de interes!). Și cum să spui altfel când îl vezi și îl auzi de foarte aproape, în spațiul numit ”teatru în teatru” de organizatori – Teatrul Maria Filotti” (TMF) cu Primăria și Consiliul Local Municipal dar și Ministerul Culturii – în Holul Monumental, la Festivalul Internațional ”Zile și nopți de teatru european la Brăila”, ascultând picăturile de reverie produse de poemele lui Emil Brumaru, utilizate de Tic Petroșel în albumul ”Brumăriada”, diamante de metaforă și profunzimi. Foto stânga sus: cantautorul și actorul Mircea Bodolan – directorul TMF -realizând introducerea la programul oferit de artistul și prietenul Tic Petroșel (care își pregătește, cum se observă în imagine, scena)

Când nu sunt versurile lui Emil Brumaru, cantautorul Tic Petroșel atrage ca un magnet sfere de umor sănătos, folosind talentul actoricesc propriu dar și alte repere versificate, plus diverse elemente de recuzită – cum a făcut acum, cu o șapcă de marinar și o coroană regală.

La reușita splendidei întâlniri din seara de 26 septembrie 2011 și-a adus contribuția și Marllene Hristu, clapele fiind mângâiate cu forța unui muzician de calibru și cu feminitatea ce știe să dezvăluie diafane și fine sonorități, atât muzicale cât și poetice.

Au fost și aplauze călduroase, cum altfel!, de la Mircea Bodolan (foto stânga)

Au urmărit cu atenție recitalul compozitorul brăilean Cornel Cristei – cel care semnează multe din coloanele sonore la spectacolele TMF, dar și regizorul Vili Perveli (a lucrat la TMF o vreme, a fost studentul Cătălinei Buzoianu la clasa de regie ee la Universitatea de Actorie București ) – sosit din Bulgaria, participant la festivalul brăilean pe întreaga lui durată (în foto din stânga, cei doi menționați).

Au fost urmăriți, de asemenea, cu atenție și de Viorel Urse, în stânga imaginii – administrator TMF – și de Marian Ecmegian – maestru sunet la TMF (foto stânga)

Aplauze și din partea Wanessei Radu (foto jos) – actriță la TMF, cantautoare de asemenea cu un moment deosebit în festival și despre care am scris la http://brailachirei.wordpress.com/2011/09/26/recital-cu-wanessa-radu-si-cornel-cristei-la-tmf/

Minunatele sonorități au fost apreciate și de criticul de teatru Ion Parhon – selecționerul festivalului, de scenograful Gheorghe Mosorescu – prezenți în public la fel și alți prieteni ai teatrului, muzicii, artei în general.

Ioana Zărnescu și ”Așa sunt eu, femme fatale”, pe scena Festivalului ”Zile și nopți de teatru european la Brăila”

* ”Demonstrația” de la Sala Studio a TMF ne-a arătat, încă o dată, că spectacolul cu un singur personaj poate, dacă e de calitate, să fie atractiv la fel ca oricare altul

Sala Studio a Teatrului ”Maria Filotti” (TMF) a găzduit, în seara de 26 septembrie 2011 în Festivalul ”Zile și nopți de teatru european la
Brăila” și un minunat recital actoricesc susținut de un singur actor, de fapt o tânără care știe să și cânte – a oferit o demonstrație pe cinste în acest sens cu piesa ”Așa sunt eu, femme fatale”.

Ioana Zărnescu a fost one woman in show, ca să parafrazăm o sintagmă vehiculată des la gen masculin, personajul ei fiind o ființă traumatizată, bolnavă de cancer, așa cum o prezintă textul scriitorului israelian Yitzhak Ben-Ner. Meritul succesului revine în egală măsură regiei semnate Michaela Lica, tot ei aparținând și scenariul inspirat din nuvela israelianului menționat mai devreme.

Tânăra a demonstrat că parcursul celor 60 de minute este lejer și nici nu realizezi când ajungi la aplauze, meritate pe deplin, și că se poate să fie atractiv și un text unde nu mai e nevoie de prea multă scenografie, nici coloană sonoră. Cu alte cuvinte, se poate (aviz ”amatorilor” – nu râdeți de jocul de cuvinte – minimalism al mijloacelor penru că… tot e criză!) și altfel de teatru: economie de mijloace și resurse materiale, d(o)ar cu talent și multă dăruire!

”Sfârșit de partidă”, pe scena festivalului de teatru de la Brăila

* Un spectacol cu nume sonore: Samuel Beckett și Alexandru Tocilescu, Irina Petrescu, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Mihai Constantin

Trebuie să iubești la superlativ arta Thaliei şi să fii dăruit ei cu totul ca să accepţi, aşa cum apar Irina Petrescu şi Ion Besoiu în scenă la „Sfârşit de partidă” de Samuel Beckett în regia lui Alexandru Tocilescu. Efectiv, stau în nişte butoaie de tablă şi apariţia lor este mai degrabă episodică. Dar înţelegem subtextul, ştiind/ ascultând/ meditând că Beckett subliniază probleme de conştiinţă şi de existenţă, drame deloc mărunte şi fixaţii ale unor semeni pentru care a trăi nu este sinonim doar cu a mânca, a dormi şi a exista în comoditate ori lux – cum pare a fi pentru tot mai mulți dintre semenii contemporani (deh!). Iar spectacolul „Sfârşit de partidă”al Teatrului bucureştean Metropolis, prezentat în seara de 26 septembrie 2001 în festivalul „Zile şi nopţi de teatru european la Brăila”, nu este decât ilustrarea acestor căutări becketiene, în zona teatrului profund, filosofic.

Şi dacă personajele interpretate de cei doi monştri sacri ai scenei amintiţi mai sus nu prea accentuează aceste idei filosofice decât în mică măsură, cele ale lui Răzvan Vasilescu – orbul din cărucior, personaj central și la propriu… –  şi Mihai Constantin (îl mai ţineţi minte în „Liceenii”, „Extemporal al dirigenţie” şi „Liceenii rock’roll”?) dau clasă; mai ales Mihai Constantin – şi când mută scara ori luneta de la un geam la altul – nu doar că face un rol de maximă prestanţă actoricească, apărând ca un grotesc reprezentant al sexului masculin în plină accentuare a decrepitudinii fizice, ci joacă o infirmitate din care cu greu îl recunoşti – ceea ce presupune cu adevărat vocaţie pentru actorie, dincolo de muncă şi talent; în fond, este un demn urmaş al ilustrului său tată, actorul George Constantin.

Dacă aţi ratat acest punct din programul festivalului, nu v-aţi întâlnit nici cu toţi aceşti minunaţi reprezentanţi ai Thaliei, nici cu textul ofertant al lui Beckett – pe care, însă, îl putem lectura oricând, aşa, ca să ne mai ridicăm moralul şi să înţelegem cum să nu fie un sfârţit de viaţă.