La Biblioteca „Istrati’: expozitie documentara „Braila 645”

* Se marcheaza astfel cei 645 ani de atestare documentara a orasului Braila * Ex-libris-uri, piese medalistice, lucrari din colectii speciala ale bibliotecii brailene pot fi vizioante in holul institutiei intreaga luna ianuarie

   La 20 ianuarie 2013, Biblioteca Judeteana”Panait Istrati” Braila marcheaza in mod expozitional cei 645 de ani care au trecut de la prima atestare documentara a „orasului cu salcami”, cum frumos apare in literatura prin intermediul lui Mihail Sebastian (nume real Iosif Hechter, 18 octombrie 1907, Brăila – 29 mai 1945, București).

   Expozitia din holul din sediul central al institutiei ofera publicului o gama variata de documente: ex- librisuri (semnate de Vespasian Lungu, Dafinel Duinea, Stefan Orth, Ovidiu Petca), piese medalistice, plicuri filatelice, lucrari din colectiile speciale ale bibliotecii cum sunt si „Monitorul comunei Braila din 21 ianuarie 1888„, „Anuarul general al orasului si judetului Braila din anul 1922„, „Cei d’întâiu ani în noua Brăilă românească (1832-66): Istorie şi documente pentru o sută de ani de la întemeierea oraşului” publicata de Nicolae Iorga la 1929.

Expozitia va putea fi vizitata pana la sfarsitul lunii ianuarie 2013, ne reitereaza invitatia organizatoarea ei – Doina Stanciu, bibliotecar.

Braila apare pentru prima data – cel putin pana in acest moment – mentionata la 20 ianaurie 1368, intr-un document semnat de Vladislav Vlaicu – domnitor al Tarii Romanesti prin care se acordau anumite privilegii negustorilor brasoveni. Numele orasului Braila apare in doua locuri: „excepta via Braylan” = cu exceptia drumului Brailei si „per dictam viam Braylam” = pe amintitul drum al Brailei.

“Conu Leonida fata cu reactiunea”, Caragiale la TMF in 2013. O cronica a premierei

* Spectacolul este regizat de Anca Cismaru la Teatrul „Maria Filotti” din Braila si are in distributie pe George Toropoc., Wanessa Radu, Silvia Tariq * Premiera a avut loc la 19 ianuarie 2013

Se spune, vocea autorizata a specialistilor artei Thaliei nu poate sa dea gres, ca opera dramatica a lui Ion Luca Caragiale – “nenea Iancu” cum il alinta cei indragostiti de scrierile sale – este unul din cei mai fini cronicari ai stilului de viata, din epoca sa se intelege, al romanilor. Cu un ochi mereu atent, privire de vultur, nu alta, Caragiale a creionat personaje mereu actuale, din care reiese nu doar ca talentul autentic nu are varsta in istoria literaturii, a dramaturgiei in cazul nostru, ci si ca – in fond – omenirea nu se schimba in detalii, ci doar in forme, formule tehnologice. Astfel ca barbati fara personalitate dar fanfaroni si dornici de mariri providentiale in materie de Curriculum Vitae, cum este Conu Leonida din piesa “Conu Leonida fata cu reactiunea” sunt de (re)gasit in orice epoca in peisajul romanesc, deci si in contemporaneitate. Sotii precum “Coana Efimita”, la fel; fiinta aparent fragila, docila si gingasa, doamna casei este in realitate un prototip feminin mereu “atacat” de dramaturgii cu condei, femeia care se casatoreste fara sa fie indragostita, doar din interesul unei vieti comode ori al unei ascensiuni sociale. Ca sa nu mai spunem ca si slujnica, in societatea romaneasca postdecembrista reaparuta din motive de permisivitate dar si de necessitate – se stie ca in comunism nu exista termenul in forma uzitat de Caragiale, inclusiv in  varianta femeii cu studii superioare care face menajul in case de capitalisti de peste granite, este si ea un personaj atragator in economia scenica a spectacolului, cu atat mai mult cu atat regia permite ca acesta sa ocupe destul loc in dramatizare.  

Din toate aceste considerente, si nu numai, piesa regizata de Anca Cismaru la Teatrul “Maria Filotti”(TMF) din Braila si care a avut premiera la 19 ianuarie 2013 – spectacol reluat si a doua zi, 20 ianuarie, este un binemeritat prilej de a ne intalni cu opera lui Caragiale si de a ne aminti, inca o data, de faptul ca un bun dramaturg ne arata in oglinda ceea ce nu ne place, si ne ofera astfel sansa de e a ne vedea pe noi acolo, repet, chiar daca  nu e pe gustul nostru, pe scena, sub mastile personajelor. Cu toate limitarile ei de ordin constructiv regizoral – e un pic prea rigid sistematizata pe calapodul “clasicismului” ar spune unii care nu vad prea bine prin plasa Thaliei si nu cunosc in amanunt mecanismele dramatizarii din punctul de vedere regizoral, piesa este bine condusa in montare, fara sa exceleze in fineturi de subtext. Dar e mai bine astfel, publicul avand ocazia sa guste pur si simplu textul – daca si personajele il rostesc asa cum se cuvine… George Toropoc a avut unele ezitari la premiera, dar nu e un pacat, sa intampla, nu suntem perfecti…

 Iar spectacolul ne ofera, fara jocul  periculos de-a regia modernizata – n.aut. Se stie ca la Braila este mai bine gustat stilul cuminte, cel putin de catre o parte a publicului, reprezentata de adulti, de mature cum le mai spunem celor ce mai uita avantul, curajul tineretii – si intalnirea cu trei actori minunati, care gasesc modalitati de exprimare minimala dar cu efecte majore.

Scenografia – semnata Carmen Rus – este si ea bine aleasa, iar umbrele din scena nu fac decat sa lase locul “luminii” care vine de la personaje, de la farmecul si subtilitatile textului – n.aut. Fara nici o urma de indoiala, nu pot sa nu repet, valabil si pentru vremurile de astazi, de parca nenea Iancu l-ar fi conturat stand la o terasa din zilele noastre unde sunetul muzicii traditionale este perturbat de manelele produse de incultii domeniului  muzical , dar in spectacol nu avem parte de asa ceva, si cred ca e foarte bine…  

 Cum spuneam, regia face bine, nu se baga prea mult peste comicul ascuns al replicii – sau e atat de subtila ca nu deranjeaza. Gesturile de “dans” cu paturile, care au rotile si permit acest lucru, si cu pernele care sunt mutate din pat in pat, precum si alte tipuri de miscare cu amplitudine fac din scena un spatiu viu, care nu lasa publicul sa simta trecereatimpului. Personajele nu stau prea mult intr-un loc, cu toate ca in alte variante de dramatizare s-a facut si asfel. Iar faptul ca piesa braileana nu este foarte lunga, cam o ora, poate si mai putin, este iarasi un atu in invitatia pe taramul Thaliei.     

 Iar actorii sunt minunati, in principal in registrul minimal al profesiei acolo unde guverneaza detaliul, mimica, gestul, o privire pe sub gene, regizoarea jongland cu detalii mimice – iar actorii se lasa dusi de valul propriilor lor inspiratii launtrice, si le iese foarte bine! Amanuntele de tehnica interpretarii care fac deliciul cunoscatorilor trebuie urmarite cu mare atentie. Spre exemplu, Wanessa Radu are scene delicioase cum sunt cele in care se pregateste de culcare, dandu-si cu crema pe fata si decolteu sau cand ii arunca ocheade sotului dornica de  momente de tandrete. Este un teatru minunat jucat al gestului si al exprimarii pe care Wanessa il reuseste la milimetru, si cand isi aseaza suvite de par sub boneta comica, si cand arunca sagetat priviri  sotului dandu-i acestuia de inteles ca ar fi extrem de atenta la ce spune, dar in realitate noua transmitnadu-ne exact starea contrarie…

 Silvia Tariq este si ea foarte bine in rol, stim ca atunci cand regizorul le pune in valoare, aceste doua actrite de la TMF se misca in cel mai inalt registru al interpretarii. Pot sa fie comice fara sa devina vulgare, si Silvia are aici inca o data ocazia sa ne lase o impresie puternica: si atunci cand se infrupta din portia de castraveti murati ai familiei Leonida, si cand se comporta exagerat de autoritara cu cei doi soti, “slujnica” este un personaj cu o masca autentica in care “fardul” nu se vede, replica nu se simte declamata ci ea este de-a dreptul traita.

Nu am uitat ca suntem contemporanii Uniunii Europene chiar daca I. L. Caragiale a scris acest text in deceniul opt al secolului XIX, si am recunoscut o multime de situatii din vremurile noastre fara ca regia sa le fi accentuat prea mult. Cand semi-intunericul din Sala Studio era mai puternic, mi-am amintit si de ultima perioada comunista, final de deceniu opt al secolului XX, cand potentatii regimului isi imaginau ca e bine sa faci economie la energie lasand in bezna si frig cartiere intregi de locuinte, milioane de cetateni. Cand Leonida isi insira ”meritele” si “maririle”, am simtit clar tonul unor contemporani care se cred mai mari decat sunt in realitate… si l-am compatimit, in sinea mea, pe Toropoc o pielea personajului imaginat de Caragiale. Semn ca pentru cel putin un reprezentant al publicului, spectacolul a meritat osteneala repetitiilor indelungi. 

 Si inca un detaliu care vine foarte bine acolo unde este asezat: cand Leonida isi arunca pe umar, precum anticii vesmantul nimit toga – dar la el e doar o simpla camasa de noapte dupa model taranesc, una lunga ca de femeie – e de un haz nebun… sper ca la alte reprezentatii sa aiba si aplauze… N.aut. Dar acestea au fost sentimentele si starile mele, nu e cazul sa fin toti la fel, sa le simta si alti spectatori.

Foto de Armanda Filipine, la premiera, din arhivei revistei de cultura si informatie „Braila Chirei” 

Eu doar va ofer note de la premiera si va invit sa urmariti programul TMF, sa veniti in sala la spectacol si sa il judecati singuri. In fond, artistii Thaliei de aceea traiesc, pentru ochii, inima si bucuria noastra, a spectatorilor!!