Spectacolul „Casa” de la TMF, o pledoarie pentru prietenie

* Un text aparent simplu dar plin de nuante, o regie inteligenta, o scenografie simplista dar expresiva, un joc actoricesc cu foarte multe surprize placute din partea distributiei – asa este spectacolul „Casa” pe acre va invit sa-l revedeti / aplaudati 

spectacolul Casa 016               Spectacolul „Casa’ de Evgheni Grişkoveţ si Anna Matison, regizat de Sânziana Stoican, a intrat de curand (http://brailachirei.wordpress.com/2013/11/14/premiera-la-tmf-casa-de-evgheni-griskovet/) in repertoriul Teatrului „Maria Filotti”, in 15 si 16 noiembrie 2013. Este pregatit pentru Sala Studio , unde de altfel am aplaudat prestatia actorilor din distributie: Alin Florea, Ramona Gîngă, Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, Liliana Ghiţă, Valentin Terente, Corina Georgiana Borş şi Marius Exarhu.

Regizoarea Sânziana Stoican, o tanara curajoasa si talentata, si scenograful Valentin Vârlan – la fel de tanar si plin de entuziasm – au ales stilul minimalist pentru decorarea scenei. In fond, pentru subiectul piesei – un sot nu tocmai instarit care viseaza la o casa, locuind inca intr-un micut apartament, cu o familie normala: sotie, o fata, un baiat student – nici nu trebuia prea multa mobila, nici cine stie ce ambient colorat si complicat. In piesa relatiile umane sunt importante, cele pe care personajul principal – interpretat corect de Alin Florea – le dezvolta, cele pe care omul nostru le crede a fi de prietenie si care, in realitate, nu sunt deloc asa… spectacolul Casa  015

Mobilierul astfel minimal exprima o simplitate dureroasa, inclusiv aceea a dorintei personajului central, pana la un punct firesti, dorinta de a avea impreuna cu familia o casa adevarata, cu gradina, cu camere separate pentru fiecare dintre membrii sai…  Aceasta durere se adanceste treptat, pe masura ce intriga se dezvolta. O simti asa cum te enerveaza picaturile reci de ploaie care ajung unde nu te astepti si pe care nu le poti opri; nervozitatea si tristetea personajului nostru este cam la fel. Iar Alin Florea stie cum sa tina in frau toate aceste emotii, sentimente contradiuctii.

Restul e joc actoricesc, joc de lumini si foarte zgarcita coloana sonora, multa implicare emotionala si… text. Nu-mi imaginam ca un asemenea subiect ar putea fi atractiv; aparent, nici nu e. Dar el se afla mereu in miezul vietii si ne lovim de aceste contradictii, ce pornesc de la propriile dorinte si iluzii, fara sa le si putem controla. Si cum e la fel de omenesc sa traiesti dezamagiri, iata, spectacolul ne prezinta cu lux de amanunte un complex intreg de drame la care solutia, cum se observa, nu sunt… relatiile asa-zis de prietenie.

spectacolul Casa  019             Deja am zis, dar repet: jocul actoricesc este foarte bun; la fiecare dintre personaje. Ramona Gîngă – in rolul  sotiei – este asa cum cere textul, o femeie care se straduie sa-si incurajeze si sustina sotul; copila – o exuberanta cuminte si ascultatoare, capata o stralucire aparte in interpretarea Corinei Georgiana Borş; parintii sotiei – interpretati de  Liliana Ghiţă si Marius Exarhu – sunt si ei creionati de actorii mentionati in nuante indulcite, astfel incat sa ne fie dor de copilarie, de vremea cand (cu tonuri speciale anume alese pentru… cei care isi amintesc de perioada postdecembrista!) mama si tata ne ofereau cate ceva din ceea ce aveam nevoie. Sunt aici mai mult decat nuante; Liliana Ghiţă este in spectacol o mama calda, duioasa, cum se spune in limbaj curent „mamoasa’; Marius Exarhu, in replica, are cu o cu totul alt tip de „dulceata’ dar recompune un personaj patern de aceeasi factura – tatal care vrea cu ocice pret sa ajute, sa fie pe placul copiilor, inclusiv al ginerelui. Si apoi sunt prietenii, interpretati de Emilian Oprea – exceptional in transfigurarea personajelor (are doua, respectiv doi prieteni diferiti de jucat), Liviu Pintileasa, Valentin Terente, fiecare cu alt fel de caracter, bine punctat de jocul actoricesc.

Simbolistica spectacolului imbraca in acest fel mai multe forme: de la genul de intrebari, clasice le-as zice, „Pana unde ma pot apropia de propriile-mi dorinte?” si „Am incredere in prieteni! Astept de la ei sa ma ajute!” pana la deziluziile, la fel de cunoscute, privind neimplinirea dorintelor dar si necunoasterea in amanunt a resorturilor noastre intime care ne pregatesc ori ba sa trecem elegant si cu finete prin diversele incercari ale vietii.

Si pentru ca tocmai Prietenia e atat de puternic creionata aici, ea devina – zic – subiect principal; si tema de meditatie…  la fel ca si in ceea ce priveste Familia: daca si cum ne putem, ori ba, remodela dorintele astfel incat ele sa corespunda capacitatii noastre de a le pune in practica…  Asa ca nu ne ramane decat sa revenim la Sala Studio cand se reprogrameaza spectacolul pentru ca, asa cum am explicat, merita aplauzele noastre!

„Septembrie, uneori…” de Daniel Dincă, a treia ediție lansată la Muzeul Brăilei

* Prezentări realizate de Adrian Simion, Mariana Gogălniceanu, Hugo Mărăcineanu * Recital de chitară clasică – profesorii  Alexandra Gurgu, Marius Șerban și Mădălin Nedelcu, elev – prezentat de Ionel Filip

100_6649      Muzeul Brăilei a găzduit sîmbătă, 16 noiembrie 2013, prezentarea volumului „Septembrie, uneori…” de Daniel Dincă, a treia ediție, Editura Paralela 45.

Autorul, membru al Uniunii Scriitorilor din România, a invitat doi profesori de limba și literatura română pentru prezentare: Adrian Simion, inspector școlar și Mariana Gogălniceanu, dar și un artist plastic – Hugo Mărăcineanu, poet, cadru didactic și mentor la Cenaclul plastic ”Coloana H”.  De asemenea, a venit special de la Galați și Cornel Antoniu – președinte al Filialei Sud-Est a USR.

La o lansare de carte, un recital de chitară clasică este binevenit. Așa că prieteni de la Liceul de Arte „Hariclea Darclée” Brăila (unde este profesor soția autorului, Mihaela Dincă) au venit să încînte auditoriul: profesorii Alexandra Gurgu si Marius Șerban, si Mădălin Nedelcu – elev în clasa a X-a. Foarte frumos recital! Și piesele alese… deosebite! Organizatori: profesorii Gabriela Mariana Filip și Ionel Filip de la Liceul ”Darclee”, ultimul fiind și prezentator. 100_6606

100_6608    După așa un intro, discuțiile au curs ca un vin bun, lin și calm, cu arome de bob dulce, aromat al Cuvîntului strunit cu delicatețe.

Din ideile punctate de Mariana Gogălniceanu: ”Romanul domnului Daniel Dincă este, ca tot ce am citit semnat de dumnealui, o carte cu multe planuri și cu multe, posibile, niveluri de abordare: roman al retrăirii, al rememorării,  roman al unor epoci și al unor atmosfere, roman al metempsihozei, roman al periplului printre iubirile unui om. Cartea, mi se pare, un recurs la memorie ca o exorcizare întru eliberare și purificare, dar și ca o impacare cu sine”, trimiterile cu detalii pertinente la teoriile orientale ale energiilor (chakre etc.) și puterea numelui asupra destinului, metempsihoza, teoriile autorului asupra timpului, amestecul plăcut de lirism, romantism și faptul că autorul a ales să scrie la persoana întîi acest roman, îl fac unul atractiv, interesant.

100_6620      Adrian Simion: ”Mă gîndeam, dacă cineva ar putea să dea o definiție iubirii… Mariana Gogălniceanu a găsit-o, prin filiera filosofiei orientale, descoperirile fiind interesante și plauzibile”; cu alte cuvinte, ceea ce a scris Daniel Dincă – despre timp, relații umane, amintiri, dragoste etc. – se pretează la trăire și gîndire de profunzime. Și încă: ”Am găsit o proză care îmi place, despre căutarea sinelui. Tema e frumoasă: iubirea ca o căutare a sinelui, iubirea- asociată cu durerea, nu cum ne place de obicei… Cartea este fragmentată; avatarurile sînt alter-ego-uri ale autorului”, remarci personale despre bucuria de a fi regăsit, în carte, perioada marilor artiști în muzică – Jimi Hendrix, Joan Baez.

Hugo Mărăcineanu: ”Pe mine mă interesează existența metafizică, sfera energetică, iubirea ALTFEL. Mi-ar plăcea să existe o temă de bac din cartea lui Daniel Dincă”… și continuă cu un posibil răspuns, haios rău, chipirile al unui iubitor de… manele.

Corneliu Antoniu: ”Roman de dragoste cu o formulă originală de construcție. Cred în continuare în scriitorul Daniel Dincă, stilistic și nu numai”, în sesnul că îl așteptăm și cu alte scrieri deosebite.

Și autorul, Daniel Dincă (foto dreapta): ”Scopul meu este să creez emoție, superioară. Nu mă interesază să se vorbească, să scrie despre mine”. 100_6654

Mai multe foto pe pagina Fb a revistei Brăila Chirei (Armanda Filipine) la https://www.facebook.com/media/set/?set=a.557522101007050.1073741904.196618800430717&type=3

100_6667     Din ultima sa carte, de poeme – ”Posibila ninsoare”, 2013, Editura Fundației Internaționale ”Mihai Eminescu” București – autorului a lecturat o poezie. La momentul autografelor, autorul și noi, toți, am avut bucuria să vedem că un copil, Andrei Eduard Ivanov (foto cu Mihaela Dincă), elev clasa a V-a la ”Darclee”, a venit singur, special, pentru acest eveniment și a dorit în mod deosebit cartea, cu autograful lui Daniel Dincă. ”Semn bun!”, am conchis în cor. Viitor bun are literatura cu așa copii!

In Memoriam Gheorghe Ursu

* Dizidentul inginer constructor, poet, fin om de cultură a fost ucis în tortură de securiști acum 17 ani * Enciclopedismul și calitățile sale literare au fost apreciate de importanți oameni din mediul cultural – postum, i-au fost publicate volume; la 10 ani de la dispariție, Nicolae Manolescu a scris un text in ”România literară” 

Gh. Ursu   Nu contează că nu știați cine a fost Gheorghe Ursu. De acum înainte știți și, cu siguranță, veți dori să lecturați una din cărțile sale, măcar notele de călătorie ”Europa mea” – volum apărut postum, în 1991, ca să înțelegeți câte ceva despre omul care i-a speriat pe comuniști cu… simpla sa existență. Pentru că nu degeaba l-au torturat, acum 17 ani, până l-au trimis peste Stix exact într-o zi de 17 noiembrie…

Cu bunicii din partea mamei uciși la Auschwitz și cu o pasiune pentru literatură, pentru artă în genere bine conturată, susținută prin cultură solidă și lecturi pe măsură – în minunatul stil al Renașterii, inginerul constructor Gheorghe Ursu (1 iulie 1926, Soroca, Basarabia – 17 noiembrie 1985, arestul Securității si Miliției București) nu putea să aibă prea multă liniște în vechiul regim predecembrist. Dar altele au fost motivele pentru care a fost exclus, în 1950, din Partidul Comunist Român unde era membru (conform regulilor vremii, partid unic…): multiple critici la adresa sistemului comunist care se dovedea fals, mincinos, ipocrit, așa cum descoperise, și mărturisese în scris,  încă din 1929 Panait Istrati când a publicat ”Spovedania unui învins”.

Și totuși, până la cutremurul din 1977 când și-a exprimat fățiș nemulțumirea față de modul cum dictatorul Nicolae Ceaușescu dorea să fie rezolvate multiplele probleme ale clădirilor încă în picioare, inginerul și omul de cultură Gh. Ursu a avut un parcurs al vieții aparent fără dramele cumplite, familiale și nu numai, care îi premerg biografia. A studiat, la Soroca natală, la Galați și București; în paralel, își exprimă public pasiunea și calitățile literare în publicații de profil – debut în pagină literară coordonată de Miron Radu Paraschivescu, Virgil Ierunca și Ion Caraion. În 1970 publică la Editura Litera singura sa carte antumă, ”Mereu Doi” – poeme. Postum, i-au fost publicate și alte cărți – ex. „Presentimente, postsentimente”, 1993. Enciclopedismul, ideile sale novatoare pentru multe domenii umaniste inclusiv arhitectură, arte plastice, muzică sunt apreciate tot mai mult de contemporani și mai cu seamă de cei care se specializaseră în aceste zone – cu atât mai mult este de semnalat aspectul.

În 1985, în ianuarie, se declanșează calvarul culminat cu moartea sa, zece luni mai târziu, în arestul Securității din capitala României: două colege – pe care Nicolae Manolescu le și numește într-un articol dedicat lui Ursu și publicat în ”România literară” în 1995 – îl denunță că ține un jurnal. Securitatea îi confiscă peste 60 de caiete unde apăreau și comentarii critice la adresa regimului, este arestat și începe procesul, concomitent cu (de-acum cunoscutul stil în care funcționa Securitatea ceaușistă) tortura. Abia în 2003, așa cum spun inclusiv știriștii de la BBC News, milițienii care l-au torturat și i-au provocat moartea dizidentului Gh. Ursu au ajuns în arestul Poliției Române, după trei luni de încercări de a se sustrage pedepselor la care fuseseră condamnați.

Pentru păstrarea memoriei dizidentului Gh. Ursu și continuarea luptei anticomuniste – n.aut. Ce se întâmplă în postdecembrism demonstrează fără urmă de tăgadă cât e de necesară această luptă! – în spiritul idealurilor acestuia a fost înființată Fundația ”Gheorghe Ursu” cu sedii in București și Chigaco, USA. Pa pagina web a fundației (http://gh-ursu.ong.ro/) găsim date despre eroul Gh. Ursu, inclusiv scrisori din anii 1983 – 1985. Acestea dezvăluie caracterul și calitățile personajului: ” E deci 20 sept, ora 20:23, luna, cam plina, e foarte palida, din cauza piclei. Vintul vijiie ca-n expeditia de escaladare a virfului McKinley (6164 m, cel mai inalt virf al continentului vostru), dar: 1) nu e frig si 2) sint la altitudinea 0.00 adica la nvelul marii! Adica la Sulina, in Portul Liber Sulina, cazat pentru aceasta noapte pe pontonul lui Costica. E o cabina de 1,90m X 1,50, exact lungimea patului, lat de 0,60m, cu prici deasupra dar, slava domnului, nu-i ocupat, asa ca va pot scrie in liniste. E un balans permanent al pontonului;  asa e Dunarea, balanseaza pe toti pe care-i gazduieste… Doua cucoane din cabine diferite se striga intre ele, invitindu-se sa iasa in salonasul pontonului unde e radio, sau poate chiar televizor… Ia sa vedem.  Nu, e doar radio. Vasazica, plecai in deplasare azi dimineata la Tulcea, cu decolarea la 8:00, am fost la Baneasa, comme d’habitude, la 8 fara 10, „sala de imbarcare, si ..”pasajerii de Tulcea la avion!”  Sub mine erau niste nourasi ca blana mieilor albi, dar s-a vazut si Dunarea. Am plecat la drum cu Hyerogliphes de Arthur Koestler, o carte foarte mare ca format si groasa ca silueta, in care el isi continua autobiografia, inceputa cu „La corde raide” pe care-am citit-o de la Miron, era partea mai neinteresanta, aici e bataia pestelui. Am citit in avion, la Tulcea n-am mai apucat caci, intre 9:20 si 13:30 cind pleca Clasicul spre Sulina (pe aici Clasicul nu inseamna Radu Albala ci vaporul lent de pasageri, spre deosebire de ala mic si repezit, care se cheama Rapida.  De ce primul e masculin si ala pe perna de aer feminin, dracu stie.  Poate fiindca daca-i spunea Rapidul, se suparau Stelistii si F.C. Olt),  am fost pe santier, am scris o lunga Dispozitie de santier, am fost la Institutul local de Proiectare (unde a lucrat dupa absolvire Dan Lazar), am cumparat alimente pentru azi si miine, am fost la Directorul OJT sa-mi dea un biletel ca sa pot fi cazat pe aceasta podea care se balanseaza foarte adormitor si, dind o raita prin librariile tulcene, am cumparat in prostie vreo 4 cartulii;  una-n care H. Stahl combate teoriile folclorice atit ale lui Mircea Eliade cit si ale lui Blaga, alta-n care H. Wald zice „Vorbind vine ideea”, a treia un mic compendiu de istorie a limbii romane de Iorgu Iordan si infine, o impertinenta carte a unui june prozator, Alex. Papilian. Ce mai, parc-as fi Olga nimerita intr-un supermarket si nerezistind nici unei tentatii de bumbac” – o parte din textul cu titlul ”Mic reportaj insolit”, datat 20 septembrie 1983.

Geo Bogza scria în 11 mai 1993, subliniind calitățile enunțate mai sus: „Pe el il chema Gheorghe Ursu. Noi ii spuneam Babu. Cind il vedeai parea un om obisnuit; dar el era cu totul exceptional. Mi-l amintesc, iesindu-mi in intimpinare pe digul de la Mangalia: noul dig aflat in plina constructie – sa fi fost prin anii ’70. Gheorghe Ursu incerca sa pescuiasca; arata insorit si exaltat de mare. Intotdeauna bucuros sa intilneasca un poet, in ziua aceea m-a zarit pe mine; s-a apropiat, cu un zimbet fericit. Asa ne-am cunoscut – acolo, aproape de capul digului. Conversatia cu el era o placere si chiar o supraplacere. Foarte cultivat, avea un sufet fraged si copilaros, iar intreaga lui fiinta era suava. Daca ar fi sa il asemuiesc cu ceva, l-as asemui cu un chimono japonez. Despre Gheorghe Ursu nu se poate spune ceea ce poetilor le place sa se spuna indeobste despre ei: ca sint niste poeti mari. Dar el a fost un poet exemplar! Si a murit in beciurile Securitatii! A ucide un astfel de om echivaleaza cu a-l omori pe Regele Fluturilor. Se cuvine ca intreaga cultura romana sa se ridice astazi in picioare si sa salute memoria lui Gheorghe Ursu”.

N.aut. Omul, îndrăgostitul de cultură, dizidentul și martirul Gheorghe Ursu merită din partea noastră măcar o clipă de recunoștință. I-o acordăm cu respect, subliniind că încă nu s-a făcut suficient pentru demascarea nedreptăților, pentru cunoașterea adevărului despre perioada predecembristă din România și dramele concetățenilor cu viziuni clare asupra regimului de tristă amintire. Sperăm că viitorul, apropiat mai degrabă, va aduce lumină acolo unde acum dăuinuie o mare de lacrimi.

Foto este preluată de pe pagina Fundației ”Gheorghe Ursu”.