Mihail Sebastian – portretul unui jurnalist versatil

*Un text de prof. drd. Gheorghe Antonescu de la Liceul de Arte „Hariclea Darclée”, parte din teza sa de doctorat 

 

Mihail Sebastian

Iosef Hechter foloseşte pentru prima dată pseudonimul Mihail Sebastian în anul 1926, când publică, aşa cum am menţionat şi în primul capitol, articolul Bacalaureatul – „generaţia violenţei” şi altele, în revista Politica, 6 august 1926. Problemele sociale şi cele care ţin de sistemul educaţional vor reveni pe parcursul anilor, în articolele autorului. Ceea ce el însuşi consideră adevăratul său debut ca jurnalist este articolul trimis ziarului Cuvîntul, un an mai târziu, Sentimentalul Gourmont. Consideraţii în jurul metodelor gourmontiene, replică la un alt articol despre Remy de Gourmont, semnat de Mircea Eliade.

Faptul că acest articol este asociat de Sebastian cu începutul carierei sale publicistice este semnificativ din mai multe puncte de vedere. În primul rând, el indică preţuirea cronicii literare ca forma pe care autorul o consideră cea mai reprezentativă pentru portretul său de jurnalist. În al doilea rând, debutul în ziarul Cuvîntul („familia Cuvîntul”, cum va scrie el însuşi, mai târziu), cu o replică adusă celui ce avea să-i devină unul dintre cei mai buni prieteni, este o bornă de marcaj pe harta emoţională a vieţii autorului, pe care este firesc să o considere adevărata intrare în această lume. Apoi, nu întâmplător, este prima dată când Sebastian iniţiază o polemică intelectuală cu un alt scriitor şi ceea ce rezultă este un articol scris cu un stil încântător, cu vervă, curaj, analizând din mai multe puncte de vedere problema „metodei” lui Gourmont nu doar pentru a contrazice consideraţiile congenerului său, ci pentru a găsi propriile chei de interpretare a autorului. Unele dintre cele mai bune articole ale autorului sunt scrise în acest stil, polemica fiind, pentru el, un resort puternic pentru a duce discuţia în jurul unor autori sau al unor idei (uneori, prea uşor acceptate şi îmbrăţişate de către prea mulţi comentatori ai fenomenului artistic) la un alt nivel.

Ciclul de articole Consideraţii asupra romanului modern, publicat în toamna anului 1927, tot în ziarul Cuvîntul, îi atestă lui Mihail Sebastian valoarea de cronicar. „Deşi foarte tînăr pe atunci – nici 20 de ani – se impune, din capul locului, ca un informat şi subtil comentator al fenomenului literar românesc şi francez, impresionînd prin siguranţa şi dezinvoltura stilului, dar şi prin incisivitatea polemică faţă de multele preconcepţii, instalate confortabil în conştiinţa critică şi publică.”[1]

Din anul 1928, tânărul jurnalist începe să colaboreze şi cu alte publicaţii: Universul literar, Vremea şi Tiparniţa literară (unde era angajat şi bunul său prieten, Camil Baltazar). În anul 1929, Sebastian devine redactor permanent al ziarului Cuvîntul, unde inaugurează rubricile Scrisori către o provincială şi Semne pe un dulap cu cărţi. Începe să colaboreze cu Vitrina literară şi Contimporanul, unde semnează articole pe tema Povestea vorbii.

La finalul anului 1929, Sebastian pleacă la studii în Franţa, de unde se va întoarce abia în 1931. În perioada în care lipseşte din ţară, trimite eseuri pe diverse teme (locuri vizitate, diferenţe culturale între ţara natală şi Franţa, meditaţii asupra călătoriei) şi cronici literare ziarului Cuvîntul. Din anul 1932, an care marchează şi debutul ca prozator, activitatea de publicist începe să capete din ce în ce mai mare amploare. Colaborează cu revista Cronicarul, începe să scrie şi pentru România literară şi este unul dintre membrii fondatori ai revistei Azi. Această revistă, al cărei prim număr a fost lansat pe data de 1 martie 1932, este rezultatul unui efort comun al câtorva dintre vârfurile generaţiei din care face parte Mihail Sebastian. Mircea Eliade, Petru Comarnescu, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu ş.a. creează gruparea intelectuală Forum, care susţine o serie de 11 conferinţe cu tema Explicarea timpului nostru. Cu banii strânşi de pe urma acestor conferinţe, a fost posibilă finanţarea publicării revistei, precum şi a câtorva cărţi şi eseuri, reunite în colecţia Cartea cu semne a Editurii Bucovina (printre ele, Fragmente dintr-un carnet găsit, debutul lui Mihail Sebastian ca prozator). Conferinţa susţinută de Mihail Sebastian, la data de 3 februarie 1932, a avut tema Individ şi colectivitate – o preocupare constantă a autorului, atât în articolele sale pe teme sociale, cât şi în opere.

Din 1933, Sebastian începe să colaboreze şi cu ziarele Index, Reporter, Glasul studenţimii şi Răboj. În anul 1934, după interzicerea ziarului Cuvîntul, colaborează cu Reporter şi Vremea, publică în Azi şi începe, în luna august, să semneze articole pentru Revista Fundaţiilor Regale. Această revistă va rămâne, în următorii ani, punctul central al activităţii publicistice a autorului – atât prin constanţă (Sebastian devine redactor angajat, post pe care îl va avea până în 1940, când este eliberat din funcţie din pricina legislaţiei antisemite), cât şi prin calitate. Cu o apariţie lunară, această revistă de literatură, artă şi cultură generală îi oferea autorului câteva preţioase avantaje. În primul rând, intervalul de apariţie îi dădea răgazul necesar pentru a medita îndelung asupra temelor discutate în cronicile sale. În al doilea rând, spaţiul generos pe care îl avea la dispoziţie îi oferea posibilitatea de a dezvolta ideile expuse, lucru rar între publicaţiile cu care mai colabora. În câteva ocazii, atunci când scrie articole pentru ziare cu apariţie zilnică sau săptămânală, sau în care articolele nu puteau depăşi un anumit număr de rânduri, Mihail Sebastian se plânge de lipsa timpului necesar discernerii şi de lipsa spaţiului pentru a aprofunda, promiţând mereu că va reveni asupra temelor pe care consideră că abia reuşeşte să le deschidă.

Din 1935, începe să colaboreze şi cu revistele Rampa (la care inaugurează rubrica Voluptatea de a fi scriitor şi la care va publica seria de articole Banca „H”, dedicată teatrului şi cronicarilor dramatici), Studio, La zid! şi L’Indépendance Roumaine. În 1938, publică articole şi pentru două reviste cu care, în perioada Cuvîntul, nici nu şi-ar fi imaginat măcar că ar putea colabora, din cauza atacurilor reciproce dintre redacţii: Viaţa românească (despre care scrisese fraze incisive în perioada în care era angajatul lui Nae Ionescu) şi Adam (revistă evreiască între paginile căreia Sebastian fusese atacat, cu o violenţă verbală rară, în anul publicării romanului De două mii de ani…). După marea tăcere cauzată de pierderea dreptului de a publica, în 1940, Mihail Sebastian va mai scrie doar câteva articole, în 1945, pentru Revista Fundaţiilor Regale şi Cortina. În aceste articole, relatează evenimentele care au făcut posibilă scrierea şi reprezentarea piesei Steaua fără nume.

Pseudonimele autorului au fost Mihail Sebastian, M. Sb., Amyntas şi Flaminius, ultimul dintre ele rezervat pentru publicaţia în limba franceză L’Indépendance Roumaine, unde semnează cronici muzicale şi, ocazional, cronici literare. Dacă alegerea pseudonimului care i-a devenit şi numele din acte a fost, după propria mărturisire, un act spontan (la fel ca alegerea pseudonimului Victor Mincu pentru Steaua fără nume), Amyntas şi Flaminius sunt nume cu puternice trimiteri istorice şi literare.

Amyntas este numele mai multor figuri istorice din antichitate: regi ai Macedoniei sau ai Eladei, scriitori, militari reputaţi (unul dintre ei fiind un general important al armatei lui Alexandru cel Mare, regele admirat de profesorul naiv Alexandru Andronic, din piesa Ultima oră). Totodată, Amyntas este personajul eponim al uneia dintre cărţile lui André Gide, în care sunt relatate, în forma unui jurnal romanţat, experienţele scriitorului din cei cinci ani petrecuţi în Tunisia şi Algeria. Gide este unul dintre scriitorii francezi a căror lectură acompaniază anii adolescenţei lui Iosef Hechter şi a căror critică defineşte primele poziţii luate de cronicarul Mihail Sebastian.

Numele Flaminius se regăseşte în istoria Romei antice, fiind purtat de câţiva oameni de stat (consuli, magiştri, cenzori, un militar care a luptat – şi a pierdut – împotriva lui Hanibal). De asemenea, în piesa Timon din Atena, de William Shakespeare, Flaminius este unul dintre slujitorii lui Timon. William Shakespeare, după cum reiese din jurnalul lui Mihail Sebastian, este autorul a cărui lectură în original este o imensă bucurie. Nu putem şti cu certitudine dacă alegerea acestor pseudonime se datorează dorinţei de a trimite la personalităţile istorice sau la personajele literare. Cu toate acestea, putem bănui posibilitatea ca autorul, un om cu o vastă cultură, să fi dorit să includă atât referinţa literară, cât şi pe cea istorică. Sub pseudonimul Flaminius, Mihail Sebastian prezintă concertele şi evenimentele muzicale ale anilor 1935-1939, pe care le urmăreşte cu entuziasmul melomanului care preferă să audieze un concert decât să vadă un spectacol de teatru. După cum recunoaşte într-un articol din 1938, din cele 5 premiere bucureştene ale lunii martie, nu a fost decât la patru, întrucât în seara în care era programată ultima a ales să meargă la un concert la Ateneul Român.[2]

Cu pasiunea celui îndrăgostit de muzică, Sebastian urmăreşte creşterile şi descreşterile valorice ale instrumentiştilor Filarmonicii bucureştene, subliniind importanţa dirijorului pentru organizarea unei seri muzicale excepţionale. În stagiunea 1936-1937, atunci când George Enescu este invitat pentru a dirija şi a interpreta într-o serie de zece concerte, autorul remarcă: „cele zece concerte pe care ni le oferă George Enescu ne consolează în avans de întreaga mediocritate obişnuită a vieţii noastre muzicale… Nu este numai o serie de concerte pe care ni le dă George Enescu. Este o şcoală veritabilă de educaţie muzicală la care ne invită, cu simplicitatea generoasă pe care i-o cunoaştem. Din această şcoală, admirabilă prin varietatea programului, prin nobleţea spiritului ei, prin severitatea repertoriului, vom ieşi cu toţii, muzicieni sau simpli auditori, mai bine informaţi despre această artă […] Prin simpla sa prezenţă, George Enescu aduce şi impune respectul artei, o înaltă conştiinţă a valorilor, o mare disciplină a muncii. Acestea sînt, mi se pare, cele trei lucruri care lipsesc cel mai dureros vieţii noastre muzicale. Mare artist, Enescu este în aceiaşi măsură un mare educator. Vocaţia sa de dirijor răspunde, poate, nu numai unei necesităţi de expresie personală, dar şi unei nevoi de a impune celorlalţi o tehnică a muncii, de a le transmite o disciplină a artei. […] El ne face să trăim muzica din plin (fiindcă el însuşi o trăieşte), dar faptul nu-l împiedică să controleze cu o rigoare permanentă toate detaliile orchestrei, fiecare instrument, fiecare executant. […] Filarmonica nu este lipsită de muzicieni individuali dotaţi. Dar ceea ce îi lipseşte este o coeziune de ansamblu, o legatură intimă, profundă, minuţioasă. […] Posibilităţile artistice ale unei orchestre sînt, înainte de toate, o chestiune de direcţie, de orientare.”[3] Am citat extensiv din această cronică pentru a sublinia un tip de structură pe care Sebastian îl foloseşte destul de des pentru a sublinia aspecte generale pe care le desprinde dintr-un eveniment particular. Pentru el, ceea ce contează mai mult decât un fapt artistic izolat este felul în care acesta se integrează în ansamblul manifestărilor unui artist sau ale unei instituţii. De asemenea, este vizibil faptul că Sebastian este genul de critic care, atunci când identifică o problemă (artistică, de viziune sau administrativă), oferă şi soluţii. În cazul cronicii din care am citat mai sus, pretextul concertelor dirijate de Enescu îi serveşte pentru a realiza, pe un prim palier de lectură, portretul marelui muzician, când, în fond, îşi doreşte să radiografieze posibilităţile de evoluţie ale unei orchestre, cuprinse de inerţie şi mediocritate, atunci când are şansa de a lucra cu un dirijor de excepţie.

Un alt tip de structură pe care îl foloseşte foarte des Mihail Sebastian este formula eseului argumentativ, în care porneşte de la o afirmaţie cu valoare de teorie apodictică, pe care o demonstrează, punct cu punct, în paragrafele ce urmează. Totuşi, acest analist lucid îşi permite şi eseuri în care digresează, cu un avânt sentimental neîngrădit, pe marginea temelor de meditaţie. Acest tip de eseu este cel mai des întâlnit atunci când tratează autori sau opere care îl entuziasmează, iar condeiul său transmite paginii pasiunea cititorului cucerit emoţional de materialul pe care îl descrie.

Şi eseurile trimise ziarului Cuvîntul în 1930-1931 sunt realizate în acest stil îmbibat de reverie. De la primul articol, Breviar de călătorie („Cuvîntul”, 17 ianuarie 1930), în care Mihail Sebastian meditează asupra „eliberării de circumstanţe” pe care o poate oferi o plecare, ciclul de articole din această perioadă dezvăluie apropierea autorului de stilul pe care îl foloseşte în operele în proză. Inclusiv atunci când va scrie despre un roman, în perioada pariziană, va alege să-şi formuleze consideraţiile tot în acest fel, în loc de a realiza o cronică literară (Tess d’Urberville, „Cuvîntul”, 7 septembrie 1930).

În articolele acestor ani, se strecoară, cu măiestrie, şi ironia autorului care, asemeni eroului lui Caragiale, simte enorm şi vede monstruos când este confruntat cu o situaţie de domeniul parodicului. În articolul O seară futuristă la Paris („Cuvîntul”, 22 martie 1930), Mihail Sebastian relatează cum şi-a petrecut câteva ore asistând la demonstraţiile artistice şi discursurile ţinute de o seamă de artişti, adepţi ai curentului iniţiat de „Monsieur F. T. Marinetii, de l’Academie d’Italie[4], care îşi face intrarea în scenă exact la ora anunţată, niciun minut mai devreme sau mai târziu. Sebastian comentează, într-o paranteză: „îmi place această ordine burgheză la o reuniune futuristă.”[5] Descriind, cu umor, atmosfera pe care o creează vorbitorul,  stilul acestuia antrenant şi jovial de a conferenţia, Mihail Sebastian mărturiseşte că, spre final, enormităţile debitate de Marinetti au căpătat un „aspect sinistru” atunci când „s-a apucat să teoretizeze. Am aflat că futurismul este spiritul «ultra-sintetic» al veacului, că expresionismul neamţ, cubismul, rayonsimul rus, suprematismul, ultrismul spaniol, fortissimul englez, purced toate de la acest spirit futurist. […] Am aflat mai ales că Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Corbière, Regnier şi Mallarmé (auziţi? Mallarmé!) sînt precursorii futurismului.”[6] În cadrul aceleiaşi reuniuni futuriste, Mihail Sebastian a văzut câteva tablouri de Prampolini (pentru care, deşi nu face risipă de laude, are, totuşi, termeni apreciativi) şi a audiat muzică produsă la „russolophon”. Acest straniu instrument are numele derivat din cel creatorului său, Russolo, care ţine şi el o scurtă prelegere, înainte de a face o demonstraţie cu invenţia sa. Muzicianul „vorbeşte despre calitatea estetică a zgomotului şi despre prejudecata sunetului. Ne vorbeşte despre o muzică nouă, creată împotriva melodiei.”[7] Pe baza descrierii pe care o face Sebastian instrumentului (de fapt, o deducţie imaginativă realizată pornind de la sunetele produse), putem concluziona că Russolo reuşeşte să pună în practică teoriile sale, căci „«Russolophonul» e o ladă în care stau rînduite, ca în rafturile unui dulap, o serie de ustensile: un fierăstrău, două scînduri pe care, printr-un şurub, muzicantul le freacă una de alta, un ciocan de lemn, cîteva clopoţele, o piuliţă şi o rindea.”[8] Chiar dacă, pe baza acestor rânduri şi a altor consideraţii asupra câtorva experimente artistice (de exemplu, pictopoezia creată de Ilarie Voronca şi Victor Brauner, pe care o descrie în termeni nefavorabili), s-ar putea deduce că Sebastian contesta arta modernă, el era, de fapt, sceptic faţă de motivele şi scopurile acestor experimente. Mihail Sebastian nu pierde niciun pretext pentru a sancţiona, cu vervă satirică, excesele artiştilor al căror unic scop este de a şoca, demascând impostura cu fiecare ocazie.

Într-un articol în care analizează motivele pentru care modernismul românesc părea a se îndrepta spre eşec, el distinge net între „autentice valori aparţinîndu-i exclusiv (adică Ion Barbu, Ion Vinea, Brîncuşi şi Marcel Iancu)”[9] şi cei care doar au mimat revoluţia spirituală, fără a-şi stabili repere, principii pentru a o înfăptui. În opinia criticului, modernismul românesc a pornit la drum fără o orientare sigură, fără un sistem de valori ce i-ar fi putut îndruma căutările. Mihail Sebastian afirmă: „Cîtă vreme o mişcare posedă precise puncte cardinale, descoperite treptat din propriile sale experienţe, drumul, dacă nu este drept, îi este pornit din rosturile sale adevărate şi urmează înclinări organice. Numai atunci un curent se poate defini pe sine, apropiindu-şi valorile înrudite şi eliminîndu-le pe cele străine de firea sa.”[10]

Un spirit clasicizant, apolinic defineşte raportarea spiritului modern al criticului la arta epocii. Dintre valorile clasice ale artei, respinge vehement cerinţa mesajului moralizator şi cea a cenzurării stilului. Atunci când pledează în procesul autorilor acuzaţi pentru scrieri indecente (Geo Bogza, Tudor Arghezi ş.a.), scrie, cu nerv, un eseu în care atacă prejudecata legăturii necesare dintre artă şi morală. „Odată pentru totdeauna ar trebui să se înţeleagă că arta şi morala sînt două lucruri net distincte, fără nici un raport posibil. Criteriile lor sînt deosebite, planurile lor sînt străine, legile lor sînt reciproc indiferente. Operele nu sînt morale şi imorale, ci numai bune şi proaste. Este în structura însăşi a faptului de artă o lumină purificatoare, oricare i-ar fi materialul, pudic sau impudic, brutal sau delicat.”[11]

Mihail Sebastian propune în permanenţă o reconsiderare a judecăţilor de valoare, a clişeelor vocabularului critic, demontând idei general acceptate pentru a descoperi nuanţele reale din spatele termenilor, pierdute prin uzul în exces. „Gata să dinamiteze locurile comune, găseşte totdeauna argumente convingătoare (sau măcar plauzibile) şi ştie să pună surdină «acutelor», astfel încît demersul lui să nu fie afectat de vreo stridenţă verbală.”[12] El procedează în această manieră întrucât, deşi este motivat de un spirit polemic, scopul său nu este stricta contrazicere a prejudecăţilor, ci reliefarea sensurilor pe care acestea le anulează. Pornind de la confuzia dintre „umor” şi „comic”, Mihail Sebastian concepe, în două articole, o adevărată teorie a umorului ca mod liric, sentiment individualizant ce defineşte o „atitudine” şi este superior comicului, care este un simplu „fapt”, reductibil la o situaţie cu caracter general, lipsită de nuanţe. Pentru a exemplifica ce înţelege prin „comic”, vorbeşte despre comedia de moravuri şi podeaua mobilă de bâlci. Pentru „umor”, în schimb, foloseşte câteva exemple din filmele lui Charlie Chaplin. În alt articol, Sebastian mărturiseşte că i s-a cerut, de către un editor, să folosească termenul „tragic” în locul cuvântului „tragism”: „Am stat nehotărît cu condeiul deasupra unui text din care fusesem sfătuit să şterg cuvîntul de al doilea şi să-l înlocuiesc cu cel dintîi, şi căutam să prind deosebirea lor subţire şi neobservată, care probabil exista de vreme ce aveam sentimentul ei.”[13] Analizând, el ajunge la concluzia că tragismul este „posibilitatea de a suferi tragicul. E forma sa acţionată şi mobilă, e faza lui preliminară, e virtualitatea sa încă nerealizată deplin, […] un patetism nefixat. Pe cînd tragicul e sfîrşit ca o poveste. E traducerea în clipe realizate a tragismului.”[14]

 

Profesor Gheorghe Antonescu, Liceul de Arte „Hariclea Darclee”, catedra Arta actorului

 

[1] Dorina Grăsoiu – Mihail Sebastian sau ironia unui destin, op. cit., p. 22.

[2] Vezi Mihail Sebastian – Două duzini de trandafiri, „Viaţa românească”, aprilie 1938, în volumul Mihail Sebastian – Jurnal de epocă, ed. cit., p. 549.

[3] Victor Eskenasy – Ieri ca şi azi – cu Mihail Sebastian despre Enescu şi Filarmonică. Scrisoare pentru melomani, online la adresa http://suplimentuldecultura.ro/2471/scrisoare-pentru-melomani/

[4] Mihail Sebastian – O seară futuristă la Paris, „Cuvîntul”, 22 martie 1930, în volumul Mihail Sebastian – Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 579.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 580.

[7] Ibidem.

[8] Idem, pp. 580-581.

[9] Mihail Sebastian – Între experienţă şi temperament. Reflexii asupra modernismului român. I, „Cuvîntul”, 8 decembrie 1927, în volumul Mihail Sebastian – Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 101.

[10] Idem, p. 100.

[11] Mihail Sebastian – Basmul cu morala publică, „Rampa”, 18, nr. 5200, 16 mai 1935, p. 1, apud Dorina Grăsoiu – Mihail Sebastian sau ironia unui destin, op. cit., p. 67.

[12] Dorina Grăsoiu – Mihail Sebastian sau ironia unui destin, op. cit., p. 109.

[13] Mihail Sebastian – Note. II, „Cuvîntul”, 28 noiembrie 1928, în volumul Mihail Sebastian – Eseuri. Cronici. Memorial, ed. cit., p. 117.

[14] Ibidem.