Cum îți alegi… bunic

     Acesta nu este un editorial, ci o confesiune. E un râu de lacrimi convertit în text, e o pagină de cer coborâtă pe pământ fără să știu cum, fără să fi dorit măcar asta… Lacrimile au venit singure, multe și exagerat de fierbinți; ascultând o emisiune in memoriam Grigore Constantinescu (5 decembrie 1938 – 21 ianuarie 2020) – muzicolog, profesor universitar, autor de emisiuni radio și de cărți, de cursuri pentru studenți, de dicționare etc. Nu l-am întâlnit, dar nici pe bunici nu i-am cunoscut; pe cel din partea tatălui nici nu aveam cum pentru că nici tata nu l-a mai prins în viață. Pe bunicul matern l-am văzut puțin; a plecat dintre noi când aveam 4 ani. Așa că acum, ascultând vocea caldă, de bunic bun a muzicologului Grigore Constantinescu într-un interviu (de acum 10 ani) radiofonic m-am simțit ocrotită de parcă eram lângă un bunic. Universitarul a vorbit despre profesie și despre muzică, despre pasiune și muncă, despre perseverență, despre oameni care l-au ajutat și de alții care nu l-au înțeles și nu l-au iubit. Timbrul vocii, pronunția, ritmul, volumul vorbirii, alegerea cu seninătate a acelor expresii care să nu distoneze și să nu jignească – inclusiv în contexte nu tocmai plăcute ale povestirii – și faptul că a preferat să îndulcească notele biografice, să le dea o tentă moralizatoare fără să sune strident a morală, m-au făcut să plâng, să plâng… nu am mai plâns astfel de la moartea tatălui și de la plecarea mamei… Și la vestea că a plecat pe steaua lui saxofonistul Garbis Dedeian am plâns mult, dar în aceste situații au existat motive.

         Acum, în timpul emisiunii radio realizate de Luminița Arvunescu am decis să îmi aleg bunic. Pe regretatul Grigore Constantinescu. Pentru tot ce-a spus în acel interviu și pentru felul cum a spus, pentru că este autorul a peste 40 de cărți (care, în mare parte, s-au cerut scrise… a reieșit din interviu), pentru că a iubit din toată inima tot ce a făcut în viață, pentru că a suferit dar nu s-a descurajat. Din poveste a rezultat și că a avut noroc. A cunoscut oameni providențiali. Oameni care au luminat acolo unde era întuneric. Eu știu ce înseamnă asta. Și am înțeles, chiar și din lacrimile care nu mai conteneau, care m-au oprit în lumea radio o vreme, incremenită în singuratatea casei, înconjurată doar de cărțile mele dragi, prinsă în plasa confensiunii unui Om. Care a știut să trăiască pentru ceilalți; pentru familie, studenți și public – inclusiv pentru cel de la radio, pe care nu îl cunoști. 

           Am plâns altfel când l-am auzit spunând despre N. Steinhardt și despre rugăciune cuvinte fără emfază și fără pompă, dar cu atât mai mare putere fiind vorba de simplitate… De altfel, Luminița Arvunescu și-a început emisiunea cu un citat din regretatul Grigore Constantinescu din care reieșea că muzicologul punea accent mult pe ”simplitate”, ceea ce nu însemna deloc că ar fi apreciat cumva ”simplismul”. Nuanțe care s-au regăsit peste tot în interviu (sigur el va putea fi audiat și altă dată, fiind disponibil ca toate emisiunile Radio România Muzical și Radio România Cultural, la rubrica ”Arhivă”), un model de conversație în care intervievatul răspunde punând sufletul acolo unde auditoriul (reporterul etc) așteaptă (doar) cuvinte și idei.

        Cum s-ar spune, chiar dacă nu l-am cunoscut pe Grigore Constantinescu, de-acum încolo e ca și cum am fost o parte din viață în preajma domniei sale. M-a emoționat și când a vorbit de Roma, unde a stat doar trei zile și i-ar fi plăcut să vadă mult mai mult… când a vorbit de fiica sa, Irina, și ea în domeniul muzical, ca despre un copil perfect compatibil cu părinții, în principal cu sine, tatăl care i-a fost deopotrivă și dascăl.

        Și nu voi lăsa ca timpul să schimbe cu ceva aceste emoții. Îi voi căuta cărțile, le voi lectura și voi vorbi peste tot și tuturor despre Grigore Constantinescu așa cum trebuie vorbit despre Maeștri. Pentru că avem nevoie de astfel de semeni: bunici buni, profesori de calitate, formatori de oameni și de public, buni cunoscători ai fenomenului artistic care pot să ghideze, să descurce, să lumineze.

        Repet. Acest text nu e un editorial (dar poate fi pentru că se încadrează în calitățile jurnalistice ale editorialului, unde autorul își poate permite să aibă opinii personale, spre deosebire de articole unde nu are voie). E doar o rază de lumină căzută pe o frântură de viață. Și dacă v-am ales pe voi, stimați cititori, drept auditoriu e nu doar pentru că aceste cuvinte simțeau nevoie să fie spuse, ci și pentru că el, domnul Grigore Constantinescu, merită și această formă de reverență. La o despărțire care e numai aparentă. În realitate, așa cum s-a auzit la radio, cum vom descoperi în biblioteci, omul acesta minunat continuă să ne fie aproape, să ne îndrume, să ne dezvăluie, să ne transmită…

        Doamne, fericită lume care poate primi acest fel de lumină!

                                                                     (Armanda Filipine – în foto, revista de cultură și informație Braila Chirei)