Decembrie 1989 și cei 31 ani tăcuți despre morții de la Revoluție și despre condamnarea comunismului

*O tăcere pe care o datorăm (hm!…) nu doar autorităților, ci și nouă însine… * În realitate, încă mai așteptăm răspunsuri, așteptăm să fie puse la locul lor dreptatea și adevărul

Imediat după decembrie 1989 – ceea ce numim îndeobște Revoluția din decembrie 1989 (e adevărat că unii au propriile opinii, numind evenimentele o conjunctură care a avut la bază o lovitură de ”palat” cum s-ar spune, lovitură ajutată – și știm asta – de structurile militare din subordinea Armatei și din cea direct aflată în subordinea dictatorului Nicolae Ceaușescu), oamenii au așteptat în România să se facă un proces al comunismului, așa cum în Germania s-a condamnat public nazismul. Dar nu s-a întâmplat asta… S-au tipărut câteva cărți, dar nu destule, istoricii remarcând că ar fi prea devreme ca să spună lucrurilor pe nume.

Nici adevărul despre morți, nebunia cu teroriștii și multe altele de atunci nu și-au găsit o cale de ieșire în lume. Procesul s-a tot amânat și procurorii au găsit mereu nod în papură ca să nu caute cum se cuvine aflarea adevărurilor – pentru că un singur adevăr nu are cum să fie, dar pentru morții fără vină trebuie să răspundă cineva… sau așa s-ar cuveni. Culmea e că Institutul Revoluției Române (care ar fi trebuit să cerceteze ce s-a întâmplat atunci) rămâne să aibă ca președinte pe Ion Iliescu, cel care a chemat minerii în 13-15 iunie 1990, în București, ca să scape de revoluționarii care ocupau Piața Independenței, același Ilescu care a direcționat alcătuirea formațiunii politice numită azi PSD, o urmașă fidelă a structurilor comuniste (oricine spune altceva minte ori nu știe nimic!).

Deci, mâine – 22 decembrie 2020 – când oficialii vor ieși să omagieze eroii de la Revoluția din decembrie 1989, nu va fi decât o altă zi de tăcere din cei 31 ani trecuți. O tăcere care stoarce lacrimi de la familiile celor decedați atunci – unii uciși, alții morți din întâmplare, destui răpuși din inconștiența și vâltoarea momentului. O tăcere care face mereu o gaură în drapelul româneac, așa cum atunci, la evenimentele din decembrie 1989 cineva a avut ideea să rupă stema comunistă a republicii și să lase în centrul pânzei steagului un gol… Acest gol ne doare și acum. Și cere, aidoma unora dintre noi, dreptate și adevăr.

Nota red. La Brăila – oraș martir, pentru că aici au murit (și nu știm e ce!) oameni atunci – comemorarea are loc – în condiții de pandemie, doar cu oficialii – pe platoul Independenței, la Cruce, începând cu ora 11.00.

Armanda Filipine, revista de cultură și informație Braila Chirei