Revoluție, eroi, uitare, comunism, contemporan, nepăsare

*Nici editorialul nostru nu face dreptate, dar măcar subliniem punctele slabe ale contemporaneității – din care nu ne putem, oricât am dori, sustrage… cu tot cu responsabilități

Cu toții suntem responsabili pentru ce trăim în societate. Altfel, am fi – bine, mersi – unicii beneficiari ai timpul câștigat la naștere. Sau, cel puțin, așa ne spune teoria. În practică, ne comportăm aidoma copiilor și dăm vina, mereu, pe alții dacă ceva nu e așa cum ar trebui să fie (cum visăm, cum dorim, cum credem că e bine). Așa facem și la comemorările evenimentelor din decembrie 1989… nu noi am ucis… Dar cine?!? Că procesul morților de la Revoluție (așa i se spune… unii nu vor s-o numească astfel, au motive, argumente cum că ar fi fost o complotare de nivel înalt coroborată cu multe alte elemente) nu s-a finalizat. Nici lustrația nu s-a formulat.

Împotriva comunismului românesc care a format – și încă cum! – omul nou nu s-a mai ridicat nimeni în acești ultimi ani de la evenimentele din decembrie 1989. Dar el, comunismul oribil nu s-a dus de tot. Ceva de atunci tot se păstrează. poate nu și amintirea acelor zile și mai ales nopți când se tăia curentul electric și nu era căldură, când pentru o sticlă de lapte mamele stăteau la cozi infernale, din ore de noapte în fața magazinelor cu rafturi aproape goale, acele timpuri când oameni care scriau jurnal – ca Gheorghe Ursu – ajungeau la închisoare pentru că doar visau în scris să vadă și să admire lumea largă din afara granițelor țării, granițe pe care foarte puțini aveau voie să le treacă…

Aș zice că trăim azi un amalgam de sentimente care sunt înfășurate în nepăsare vis-a-vis de acele timpuri și de Revoluția din decembrie 1989, revoluție pe care regimurile politice postdecembriste au menționat-o cu data de 22 decembrie și un nume pompos: Ziua Victoriei Revoluției Române și a Libertății, subliniind cumva măcar un adevăr: a fost o zi a eroismului. Pentru libertate. Măcar pentru libertatea de a spune ce crezi și pentru libertatea de a călători. În rest… mai vedem cum stăm. Eroii nu mai au cum să vadă – cei care au murit, nu știm (încă) de ce, cei care s-au așezat în fața gloanțelor (oare de ce trase? mai ales cele de la Brăila… dau acest exemplu pentru că am fost acolo… căteva zile și nopți în stradă… și nu era motiv de moarte… nici de certificate de revoluționar! Și nici aici nu s-a stabilit cine sunt vinovații pentru morți… nu se știe de ce s-a tras, de ce era nevoie să se tragă și la Brăila?!?.. )

Așa că, un text cu mesaj dureros nu va face, nici el, dreptate. Dar măcar amintește… celor care uită, care se arată nepăsători. Sau poate nu va face nici asta! Pentru că noi, toți, trebuie să facem ceva. Mai mult decât se petrece acum, raportat la evenimentele din decembrie 1989… și la amintirea morților – eroilor – de atunci. Nicio floare la nicio troiță nu rezolvă, nu ajută, nu înseninează și nu luminează… din nefericire…

Armanda Filipine Armanda Filipine & revista de cultură și informație Braila Chirei