*Necesare… azi parcă mai mult ca oricând (din nefericire… pentru că, altfel, aceste idei ar trebui doar să se așeze în firesc)
Spectacolul de teatru este, dincolo de tematică și subtrat ideatic, locul în care două grupuri distincte de oameni se află împreună, dar diferiți, încercând (mai mult unii… îmi pare câteodată) să găsească nu doar un numitor comun care să îi (re)unească realmente, ci și un mod de a comunica, de a se regăsi mai apoi, în timp, la fel de ”împreună” pentru ceea ce au descoperit unii și alții (sau măcar unii… of!) în scurta reprezentație – spectacolul. Care este, așa cum știm, irepetabil. Deci, unic. Nu doar pentru că spectatorii sunt mereu alții, deci atenția e diferită și energia care se degajă este alta – în consecință, ecoul ei în artiștii de pe scenă (și din spatele ei) e diferit, ci și pentru că artiștii înșiși nu pot să fie repetitivi aidoma unor mașini. Stările sunt altele, emoțiile se schimbă, deci spectacolul e mereu altul.
Dar chiar și așa, teatrul poate să se cheme cu majusculă: Teatru. Dacă el schimbă în tine (sper să o facă!) – artist ori spectator – ceva care până atunci a fost doar o umbră, ceva care prinde contur, capătă un sens, un nume (poate fi doar un gând, o stare, o emoție, o nouă iubire etc) atunci spectacolul a meritat timpul dăruit lui (și… ție, artist ori spectator). Pentru că așa cum sublinia Peter Brook (nu doar el, dar acum la uriașul creator de teatru vreau să fac referire), dacă teatrul e aidoma vieții și nu spune nimic în plus, la ce bun teatrul?!?
El, teatrul, e adesea inspirat din viață, dar e o rescriere altfel… în așa fel încât să se transforme în oglindă, una în care să ne privim (artiști și spectatori). Și în care să găsim – dacă nu exact răspunsuri la întrebări (importante, esențiale) – măcar crâmpeie de răspunsuri și chiar alte întrebări. Dacă le vom căuta în teatru, le vom găsi. Evident, acolo unde teatrul se face și se scrie cu majusculă. Unde teatrul se va lucra cu inima, cu palme însângerate, cu ochi înlăcrimați. Cu reflectorul pus pe grimă, pe zâmbet, pe scrâșnet. Și în care tăcerea spune la fel de mult sau chiar mai mult decât cuvântul. 
(Cu mulțumirea imensă că l-am cunoscut pe George Banu și am acasă multe dintre cărțile sale) Și pentru că luna martie este cea în care serbăm TEATRUL
foto (de Daniela Antonescu – actriță și profesor asociat la Liceul de Arte HD) din 2017: Armanda Filipine (eu), pe scena Teatrului ”Maria Filotti”, la concursul național de comedie ”Ștefan Mihăilescu-Brăila” organizat de prietenii de la Liceul de Arte ”Hariclea Darclée”
15 martie 2023
Armanda Filipine & Armanda Filipine & revista Braila Chirei
BRAILA CHIREI 