Arhive etichetă: decedat

La Brăila, 15 pacienți noi COVID-19

*Total cazuri, de la începutul pandemiei: 330 * Tot la Brăila, încă un deces – persoană de 71 ani – azi, 15 iulie 2020* La nivel național se înregistrează din nou prea multe cazuri, 641, de infectări confirmate în ultimele 24 ore… nu e cazul să ne relaxăm!
 
       Din informarea zilnică de la Prefectura Brăila (unde functionează Centrul de control al pandemiei), prefect Cătălin Boboc, prin intermediul Ana-Maria Curcă, șef cabinet, descoperim că situatia la Brăila continua să fie una care să ne îngrijoreze, deoarece creste numărului de cazuri infectări SARS-CoV-2 (boala e COVID-19). Ieri au fost 14 cazuri noi, azi sunt 15!. Deci, trebuie să fim atenți și să ne protejam. Purtarea măștii de protecție, diștanțarea și dezinfectarea frecventă sunt în continuare metode care dau rezultate. În plus, persoanele asimptomatice trebuie să stea în izolare în perioada prescrisă de medic și să evite astfel trasmiterea bolii către alții, între acesștia putând fi chiar cei dragi.
 
       „Astăzi, 15 iulie 2020, situația epidemiologică în județul Brăila se prezintă astfel; potrivit informațiilor transmise de Direcția de Sănătate Publică Brăila, de la începutul pandemiei de coronavirus, la Brăila au fost înregistrate, în total, 330 cazuri, dintre care: 78 sunt internate și 15 sunt decedate (10 confirmate in Braila, 4 în Galati si 1 in Tulcea – persoane transferate la Braila). Așadar, față de ziua precedentă, sunt 15 noi cazuri confirmate la Brăila” – din informare. Persoana decedată in ultimele 24 ore avea 71 ani.
 
      Nota red. La nivel national s-au inregistrat 641 cazuri noi de infectari confirmate. Foarte multe! Prea multe!

Încă un deces la Brăila dintre pacienții pandemiei

*Persoana avea 87 ani și avea multe alte afecțiuni *La 15 iunie 2020 Brăila are 35 persoane în carantină și 2026 persoane în autoizolare * În Spitalul Județean sunt internați 61 pacienți confirmați cu COVID-19

Cătălin Boboc, prefectul județului Brăila

Numărul deceselor din pandemie la Brăila a crescut la patru. Ultimul deces a survenit la un pacient de 87 ani, fusese la secția Ambulatoriu Terapie Intensivă (ATI) care avea și alte afecțiuni. Situația pandemică este creionată în informarea de la Prefectura Brăila, prefect Cătălin Boboc, transmisă de Ana-Maria Curcă, șef Cabinet.

       ”Pentru limitarea răspândirii infecțiilor cu noul coronavirus, astăzi, 15 iunie 2020, în județul Brăila sunt monitorizate 2026 de persoane aflate în izolare voluntară și 35 persoane care se află în carantină institutionalizată. Au ieșit din autoizolare 7.839 persoane la încheierea celor 14 zile și 1156 persoane au primit avize epidemiologice de a ieși din carantină instituționalizată.
Direcția de Sănătate Publică a raportat, de la începutul pandemiei, la Brăila 92 persoane confirmate pozitiv cu virusul SARS-CoV-2, dintre care 31 au fost declarate vindecate și externate, iar alți 4 pacienți decedați (Nota red. Două persoane decedate sunt din Galați – pacienți transferați în stare foarte gravă la SJU Brăila pentru că secția ATI din Galați era în igienizare, doi din Brăila)”, se precizează în informare.
Alte șase persoane, prinse de polițiști încălcând măsura autoizolării

harta orașului Brăila la 1892

În perioada 12 – 14 iunie 2020 polițiștii au acționat în sistem integrat, alături de jandarmi, polițiști de frontieră și polițiști locali, în contextul prevenirii și combaterii răspândirii COVID-19. A fost verificat modul de respectare a măsurilor și interdicțiilor impuse în această perioadă în cazul a peste 5.400 persoane și al 59 societăți comerciale. De asemenea, polițiștii au depistat 6 persoane care nu au respectat măsura izolării la domiciliu, acestea fiind conduse într-un centru de carantină pentru o perioadă de 14 zile, urmând a suporta și costurile generate în această perioadă. Persoanele în cauză au fost sancționate contravențional cu amendă în valoare totală de 6.000 lei, pentru nerespectarea prevederilor Legii 55 din 2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19. Polițiștii brăileni au desfășurat și 7 acțiuni punctuale, fiind legitimate peste 300 persoane și oprite în trafic și verificate 188 autovehicule – au fost aplicate 82 amenzi în valoare de peste 26.000 lei”, se mai arată în comunicat.

Armanda Filipine, revista Braila Chirei

Medicul pediatru brăilean Elena Leontieș s-a dus să trateze copiii din ceruri

lumanare     Lumea medicala braileana este in doliu. S-a stins in data de 10 ianuarie 2017, la 70 de ani, medicul pediatru Elena Leontieș. A suferit un atac cerebral.

Era un medic bine pregatit, devotat profesiei, iubit de pacienti si de familiile copiilor, apreciata deopotriva de colegii de breasla. De altfel colegii din Societatea Medicilor de Medicină Generală/Medicina Familiei Brăila au fost primii care au deplans plecarea sa prematura spre ceruri. In urma sa ramane un gol si o datorie, astfel incat cei care au respectat-o si i-au fost colegi in domeniu sa faca tot posibilulul ca sa-i fie demni urmasi.

Trupul neinsufletit va fi depus la Biserica ”Sf. Gheorghe”, inmormantarea urmand sa aiba loc, vineri, 13 ianuarie 2017, la ora 11.00 la Cimitirul ”Sf. Maria” din municipiu.

A decedat principesa Ana de Bourbon-Parma, consoarta regelui Mihai I al Romaniei

*Avea 92 de ani *S-a stins in Elvetia unde a locuit, impreuna cu familia, din 1956 *Inmormantarea va avea loc la Curtea de Arges

Majestatea Sa, Regina Ana a României (foto preluare de la www.romaniaregala.ro), a încetat din viaţă luni, 1 august 2016, la ora 13.45, la Spitalul din Morges, în Elveţia. Regina-Ana-a-Romaniei

Detalii despre tristul eveniment si cele ce urmeaza au fost oferite in comunicat de reprzentantii Casei Regale: “La căpătâiul Reginei au stat, până în ultima clipă, Alteţele Lor Regale Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu, Principesa Elena, Principesa Sofia şi Principesa Maria. Majestatea Sa Regele Mihai a venit la spital, alături de Regină, în fiecare zi din ultima săptămână. Cu o zi înainte, Regina Ana a primit ultimele sacramente de la părintele titular al Parohiei Catolice din oraşul Morges. În cursul zilei de mâine va fi făcut public, în detaliu, programul funeraliilor. Conform cu tradiţia Funeraliilor Regale din ţara noastră, corpul neînsufleţit al Reginei Ana va fi depus pentru o zi în Holul de Onoare al Castelului Peleş, iar apoi pentru o zi în Sala Tronului, la Palatul Regal din Calea Victoriei. Înmormântarea va avea loc la Curtea de Argeş, în Noua Catedrală Arhiepiscopală şi Regală. Ultimele Funeralii Regale din ţara noastră au avut loc la 24 iulie 1938, când Regina Maria a fost condusă pe ultimul drum. La dorinţa Majestăţii Sale Regelui Mihai I, funeraliile Reginei Ana vor respecta tradiţia înaintaşelor Majestăţii Sale. Familia Regală anunţă mare doliu pentru primele 7 zile de la înmormântare şi doliu timp de 40 de zile. Începând de mâine, cărţi de condoleanţe vor fi deschise simultan la Castelul Peleş, la Palatul Regal din Calea Victoriei şi la Palatul Elisabeta. Ele vor fi la dispoziţia publicului timp de 40 de zile de la data decesului. Condoleanţele pot fi transmise online la adresa http://www.familiaregala.ro/mesaje/ Toţi cei care doresc să depună flori, jerbe sau coroane sunt invitaţi să o facă, începând de mâine, la Palatul Regal din Calea Victoriei, în faţa intrării principale„.

Foto dreapta, impreuna cu regale Mihai, la nunta din 10 iunie 1948 – imagine preluata de la http://casa-regala.blogspot.ro/2016/08/viata-reginei-ana-romaniei-in-27-de.html Cel mai longeviv cuplu regal din istoria europeana mcdpgw

            Preluare de pe site http://www.familiaregala.ro/: „Principesa Ana de Bourbon-Parma s-a născut la 18 septembrie 1923, la Paris. A fost fiica Principelui René de Bourbon-Parma și a Principesei Margareta a Danemarcei. Principesa Ana a copilărit in Franta. Începand cu anul 1939, după izbucnirea razboiului, și-a urmat familia în Spania și în Statele Unite ale Americii, unde a urmat o școala de arta, la New York. În paralel, pentru a-și putea câștiga existența, a lucrat ca vânzatoare la magazinul universal Macy’s. În 1943, Principesa Ana s-a înrolat ca voluntar în armata franceză. A fost, împreună cu regimentul ei, în Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg ăi Germania, până la sfîrșitul ostilităților. A primit „Crucea de Razboi” a Franței. Principesa Ana l-a cunoscut pe Regele Mihai I al Romaniei la Londra. Dupa doar o saptamană, Regele i-a cerut mana. S-au căsătorit la 10 iunie 1948, la Atena„.
     regina-ana-a-romaniei-un-razboi-un-exil-o-viata     De la http://www.romaniaregala.ro/jurnal/regina-ana-la-89-de-ani/  (mai jos) primul capitol din cartea “Un război, un exil, o viață”, apărută la Editura Humanitas în anul 2000; cartea are patru ediții, două în limba română și două în engleză:         „Copilăria

           M-am născut la Paris, în al șaisprezecelea arondisment, la 18 septembrie 1923.  Familia noastră se compunea din tata, Principele René de Bourbon-Parma, mama, Principesa Margareta a Danemarcei și frații mei Jacques și Michel. Copil fiind, îmi aduc aminte de mine mergând pe bicicletă. Eram foarte mândră că pot să urc pe acest vehicul.  De altfel, jucam foarte bine orice joc cu mingea, ca băieții, fiindcă aveam trei frați, nu-i așa? Jocuri potrivite cu fetițele de vârsta mea nu prea știam, adică nu cred că știam deloc. Nu-mi aduc aminte de mine la trei-patru ani, dar una dintre primele amintiri este venirea pe lume a fratelui meu Andrei, în 1928, când aveam cinci ani.  ram cu toții la Paris și parcă văd și acum ce fericită eram că Andrei nu e fetiță, fiindcă aș fi fost foarte geloasă. Mai târziu, am înțeles că părinții mei nu făceau nicio diferență între noi, cei patru copii, așa că gelozia mea nu ar fi servit la nimic. Părinții noștri erau drepți cu noi patru. Este prima lecție pe care am primit-o și care m-a ajutat după aceea, pentru toată viața.  Atitudinea părinților m-a făcut să-i admir încă de la început, din fragedă copilărie, iar admirația pentru ei mi-a fost de folos, ea m-a sprijinit moral atunci când greutățile au început să ne împresoare;  aceasta s-a întâmplat, de altfel, foarte repede, când eram încă un copil.
            Povestea care va urma acoperă o viață, trei sferturi de secol, un război, un exil și un destin.  Un destin ce a gravitat, de fapt, în jurul unei țări:  România. Nu s-ar putea spune că paginile care vor urma sunt o relatare completă, exactă, corectă a evenimentelor pe care le povestesc.  Nu mi-am propus să scriu un tratat de istorie a unor timpuri, ci mi-am amintit, în compania ginerelui meu, Principele Radu, crâmpeie de viață.  S-ar putea, prin urmare, ca unii istorici să nu fie mulțumiți de scrierile mele. Îmi pare rău, dar precizia academică nu este genul meu! Am plecat în refugiu la șaisprezece ani, iar apoi m-am înrolat, la nouăsprezece ani, sub culorile țării mele natale, Franța. Câțiva ani mai târziu, viața m-a tras de mânecă și m-a făcut atentă că țara mea nu era cea în care mă născusem și pentru care m-am dus la război, ci alta, mai la est, în aceeași Europă, tot o țară latină, tot o civilizație străveche, tot un popor glorios, dar care se numea România. Nu am putut să mă bucur prea mult de această nouă identitate care mi se oferea, fiindcă Romănia anului 1948 a fost fermă cu mine, închizându-mi ușa cu brutalitate. Am purtat însă, toată viața, cu mândrie numele acestei țări închise și am așteptat ca porțile ei mari și frumoase să se deschidă. Așteptarea nu a fost plăcută, nici ușoară și amărăciunea, disperarea și tristețea ne-au dat târcoale adesea. Însă știam că nu numai noi așteptăm deschiderea acestor porți, ci douăzeci și două de milioane de oameni, plus un continent întreg, dacă nu o lume întreagă. Toate acestea însă aveau să vină mai târziu. Pentru moment eram un copil, pe care toată lumea în familie îl striga “Nane” (pentru englezi, “Nan”).  Istoria acestui diminutiv a început cu Jacques, fratele meu mai mare, care era prea mic pentru a putea pronunța corect numele “Anne”.  Cum se întâmplă de obicei, acest nume  s-a lipit de mine pentru toată viața.  În engleză se scrie fără “e” la sfârșit, fiindcă altminteri pronunția ar fi “nanny”, ceea ce înseamnă doică sau guvernantă.  Până la urmă, am fost botezată de Jacques, nu de părinți, este foarte amuzant…
           În actul de naștere am cinci prenume, ba nu, șase. Dar al șaselea, Margareta, l-am descoperit de curând, în 1999, când eram în căutarea unui extras recent de act de naștere pentru fiica mea, Principesa Margareta…  Am fost surprinsă să constat, după atâția ani, că mă chema și pe mine Margareta…  De altfel, nu prea îmi aduc aminte pe de rost cum mă cheamă.  Știu că mă cheamă Charlotte, Ana, Antoinette… în fine!  Mă gândesc că părinții mei s-au simțit obligați moral să-mi dea atâtea prenume, fiindcă aveam pe puțin douăsprezece mătuși. Trebuia să fim diplomați cu toate, dar în același timp trebuia, totuși, făcută o selecție… Am învățat de mică să călăresc. Ceva mai târziu, pe la zece-doisprezece ani,  am urmat cursuri de scrimă la Paris, de trei ori pe săptămână. Părinții mei au încercat să mă înscrie și la un curs de balet, gândindu-se probabil că era potrivit să facă acest lucru pentru unica lor fetiță. A fost un dezastru! Eram, dimpotrivă, îndrăgostită de gimnastică. Înotam cu mare plăcere, dar în special în timpul verii, la mare, fiindcă piscinele la oraș erau rare la vremea aceea, la începutul anilor ‘30. Îmi aduc aminte, totuși, de una din aceste piscine, la Paris, la Molitor, pe care o frecventam puțin. Pănă la vârsta de doisprezece ani am avut o viață senină, fiindcă părinții mei beneficiau de mijloace materiale destul de bune. Pentru noi, copiii,  aceasta se traducea în faptul de a avea bani de buzunar. Tot ce cumpăram erau cărți, fiindcă nu mi-au plăcut niciodată dulciurile, în afară de tarta cu căpșuni (rar).  Marea mea plăcere era cititul. Deși unii susțin contrariul, eu am învățat mult mai mult din cele citite de mine în cărți decât din ceea ce am fost obligată să învăț, în compania altor elevi, la școală.
          La sfârșitul anilor 1920, părinții mei aveau o proprietate destul de mare la Saint-Maurice, un sat la aproximativ douăzeci de minute de Paris. Pe urmă ne-am mutat la Saint-Cloud, la ieșirea din Paris, după Bois de Boulogne. La Saint-Cloud am stat o vreme, și-mi amintesc faptul că mergeam în fiecare dimineață la o grădiniță de copii din apropiere. Despre grădiniță nu-mi aduc aminte prea multe, dar am păstrat în minte deliciul nostru din fiecare dimineață:  frații mei și cu mine eram transportați cu motocicleta cu ataș a șoferului care era și administratorul casei, un fel de om bun la toate, pe nume Raymond. Când a venit criza bancară, am plecat la bunica mea de pe tată, la Viareggio, în Italia. Casa ei se numea Pianore. Cu mine au venit și cei trei frați.  Părinții au rămas în Franța, luând o cameră la o pensiune din Paris.  La bunica am stat toți patru un an, alături de o bună parte din familie:  Unchiul Xavier, mătușa Isabelle, pe care o numeam Bella, și mătușa Henriette, căreia îi spuneam Nica. Cum nici frații mei, nici eu nu puteam să mergem la școală, neștiind o boabă italienește, în acea perioadă am avut o guvernantă cu care făceam lecțiile acasă. Guvernanta se numea Madame Boutellier și era învățătoare, în același timp. A fost prima mea guvernantă, fiindcă în Franța mersesem tot timpul la grădiniță, alături de ceilalți copii. Cunoștințele noastre erau completate de unchiul Xavier: cu el făceam, frații mei și cu mine, o parte din teme. Odată revenită la Paris, am reînceput să merg la cursuri. Nu eram o elevă prea bună.  După cum am spus, universul livresc mă inspira mai mult, aveam libertatea să învăț după propriile mele gusturi și după prioritățile considerate de mine. Îmi plăceau, totuși, istoria și geografia, la școală. Mult mai mult decât matematica sau gramatica!
             Nu m-am găsit niciodată frumoasă. Văd frumusețea altfel.  Nu fac această afirmație din modestie, ci din lipsă de interes pentru acest capitol. Nu țin să fiu la modă, fiindcă o consider o pierdere de timp și un fel de a arunca banii pe fereastră. Mama mi-a adus odată o fustă ecoseză. Eram în al nouălea cer! Altă dată o pălărie… Ce mândrie! Dar cred că eram fericită că mama mă onora cu atenția ei, mai mult decât eram încântată de obiecte propriu-zis. Eu singură am încercat rar să fiu în ton cu moda, pe care nici nu o prea cunosc. Atunci când urmează să întâlnesc un mare creator de modă la o recepție oarecare, mă interesez la fetele mele cine e persoana, fiindcă de cele mai multe ori celebritatea lor nu face parte deloc din cunoștinețele mele generale (în altă ordine de idei, îmi aduc aminte cum am scandalizat partea tânără a familiei mele acum câțiva ani, când le-am spus că nu știu cine este acest cântăreț, “Sting”, cu care stătusem la masă la Londra, spre invidia celorlalți). Atunci când ai cincisprezece sau șaisprezece ani și locuiești la Paris, e ușor de presupus că moda te preocupă. Nu era cazul meu, deloc! Eram mai degrabă sportivă.  Sportul mă făcea să mă simt mult mai bine decât moda. Am păstrat toată viața mea această preferință, acest obicei. Chiar astăzi, încerc rar să-mi înnoiesc garderoba, numai în caz de necesitate absolută, și sunt atât de ușurată când operația ia sfârșit!
              Prima parte a vieții mele, copilăria, s-a petrecut fără tulburări, liniștită, lipsită de evenimente extraordinare, afară de pierderile financiare ale părinților mei, pierderi care aveau să ne oblige, pentru toată viața, la cumpătare și modestie. Cea care a ținut drumul drept în anii care au urmat, nu numai în timpul războiului, dar și mult după aceea, a fost mama mea. Următorul capitol voi vorbi despre ea. E firesc ca tabloul mamei să preceadă celelalte pagini, fiindcă ea a jucat un rol primordial în cea mai mare parte a vieții mele, ca și în cea a fraților mei.

Ana a României”