Expoziţie cu privelişti dunărene în opera Emiliei Dumitrescu, la Muzeul Brăilei „Carol I”

*La Galeria „Gh. Naum”, sub genericul „De la pitoresc la hiperbolă. Privelişti dunărene în opera Emiliei Dumitrescu [1945–1969]”; vernisaj sâmbătă, 5 august 2017, de la ora 17.00

 

            La Galeria de artă „Gheorghe Naum” – Muzeul Brăilei „Carol I” (Piaţa Traian nr. 3, intrarea prin Calea Galaţi pentru spaţiul galeriei)  se vernisează sâmbătă, 5 august 2017, de la ora 17.00, expoziţia „De la pitoresc la hiperbolă. Privelişti dunărene în opera Emiliei Dumitrescu [1945–1969]”. Motivaţia alegerii acestei teme este explictată de organizatori – muzeograf dr. Maria Stoica – critic de artă, şef Secţie Artă, muzeograf Alina Ruxandra Mircea – prin aceea că „destinul Emiliei Dumitrescu (Brăila, 1921–2005) a fost strâns legat de cel al locurilor natale, ale căror privelişti i-au rămas până la sfârşit principala sursă de inspiraţie. Genul în care s-a exprimat cu predilecţie a fost, nu întâmplător, peisajul, iar subiectele preferate – portul şi străzile Oraşului Vechi, Dunărea, Bărăganul, întinsele Bălţi ale Brăilei”. 
            Artista membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România s-a născut la 31 iulie 1921, în comuna Vădeni şi a plecat dintre noi la 22 septembrie 2005, fiind în Brăila – unde a domiciliat. Înainte cu puţin de a se despărţi brutal de lume (un cancer a grăbit inevitabilul), şi-a donat lucrările sale de artă şi altele pe care le deţinea în propriettate către Primăria Brăila. Muzeul brăilean a preluat în grijă frumoasa colecţie şi iniţial i-a găsit o casă monument, pe strada I. L Caragiale nr. 3, unde să fie expuse spre admiraţia publicului; din motive de ordin practic (casa a fost retrocedată către foştii proprietari de la care comuniştii o confiscaseră în perioada naţionalizării forţate) donaţia a fost transferată la muzeu – secţia de Artă, aici existând în prezent o cameră special amenajată purtând amprenta de neconfundat a minunatei artiste şi am putea să ne imaginăm că păşim în atelierul Emiliei Dumitrescu şi am vedea-o pictând… 

Emilia Dumitrescu – Autoportret


Îmi place să înţeleg frumuseţea fragilă, rară şi sublimă a unei clipe ce trebuie să dispară, dar rămâne unică. Îmi place să împărtăşesc neliniştea unei clipe fugare. Îmi place să fac să rămână ceva din ceea ce este sortit să dispară” (Emilia Dumitrescu, mărturie din 1991)

** * Demersul expoziţional in memoriam, la ceasul când Emilia Dumitrescu şi-ar fi serbat aniversarea la 96 ani (n.aut. Şi poate ne-ar fi povestit, nostalgic, despre sălcii şi nuferi, despre vântul mângâind stuful, despre apa plină de viaţă care oglindeşte nespus de frumos cerul – aşa cum mai făcea în ultimii ani de viaţă), este unul care subliniază imensa dragoste a artistei faţă de zona naturală a spaţiului natal, balţile Brăilei, fluviul Dunărea şi malurile încărcate de legende şi poezie plastică. De altfel, aşa îşi configurează organizatorii obiectivul proiectului la care publicul este invitat să se asocieze în calitate de admirator, curios şi iubitor de artă, cunoscător şi recunoscător:

Expoziţia „De la pitoresc la hiperbolă…” se concentrează asupra intervalului 1945–1969 şi urmăreşte transformarea felului în care Emilia Dumitrescu şi-a înţeles şi reprezentat unul dintre subiectele sale predilecte: mediul dunărean. De la cadrul – natural şi uman deopotrivă – uşor exotic, întotdeauna fermecător, „colorat” de pasiunea pentru călătorii şi vacanţe a epocii interbelice, peisajul dunărean se transformă într-o stihie aspră şi greu de pătruns, ale cărei taine sunt protejate de o vegetaţie supradimensionată, sălbatică, necosmetizată pitoresc, şi în care prezenţa umană nu mai este înregistrată decât pasager, episodic. Această deplasare de accent măsoară distanţa dintre două concepţii radical diferite asupra naturii – natura înţeleasă ca obiect pasiv al contemplării (natura-cadru) şi natura înţeleasă ca subiect însufleţit de o viaţă şi de o voinţă proprii (natura – fiinţă) – şi este de presupus că ea se datorează, măcar în parte, traumei pe care a reprezentat-o, pentru artistă, dispariţia Bălţilor Brăilei, distruse pentru totdeauna după amplele lucrări de asanare de la mijlocul anilor ’60. Din deceniul al VII-lea începând, peisajele îşi pierd treptat contururile reale, proprietăţile descriptive, pentru a deveni emblemele unui ţinut aproape mitic, ale unui „dincolo” absolut, accesibil nu percepţiei obişnuite, ci numai sensibilităţii.