Arhive etichetă: iartare

Colectiv… doi ani de lacrimi

        Colectiv, doi ani de lacrimi…

  Armanda FILIPINE

     …şi prea puţine alte chestii care să ne ducă mai aproape de ce s-ar putea numi „am învăţat lecţia!”. Nu. Nici pe departe! Chiar dacă s-au făcut câţiva paşi legislativi, prea mici dacă mă întrebaţi pe mine şi cam alambicaţi, şi alţii care au mai schimbat cât de cât felul în care reacţionează salvatorii în cazuri de incendiu extrem de grav şi nu numai – SMURD,  UPU, Pompierii etc. – şi tot nu am făcut câte se puteau face, omeneşte, ca să fim împăcaţi.

Şi cum să fim cu gândul senin şi inima liniştită, ştiind că 64 de suflete s-au ridicat la cer doar pentru că sistemul sanitar românesc nu a ştiut cum să-i ajute pe acei frumoşi oameni care erau la un concert de rock! Doamne, auzi ce năzdrăvănie! Plecaseră de-acasă nu pe mare, nu în furtună ori în mină – unde ştim cu toţii că factorul risc e mult mai probabil, ci… la un club din capitala României. Şi nu a fost o bombă. Dar parcă asta ar fi fost. Şi cei care au lucrat în acel loc la amenajările nefericite care au dus la răspândirea rapidă a focului, şi cei care conduceau acel bar, şi pompierii care nu au făcut controale etc. etc. etc. toţi trebuie să plătească! Aşa e corect.

S-au spus atâtea în aceşti doi ani…dar nu s-au găsit vinovaţii. Oare trebuie să aştepte şi familiile lor tot atât cât au aşteptat (şi aşteaptă încă…) cei cu copii, părinţi, fraţi morţi (ucişi) în decembrie 1989? Iar, daţi-mi voie să spun, nu mi se pare corect.

Dar ce-i corect în ţara asta? Şi unde-i dreptatea? Îmi spune şi mie cineva? Că un copil premiant nu primeşte aceleaşi cadouri drept răsplată ca unul cu părinţi îmbogăţiţi (şi pe acel părinte nu-l întreabă nimeni cum şi-a crescut, ilegal, averea!), un student eminent nu va avea job bine plătit la finele studiilor decât dacă ajunge să facă pentru a primi acel post ceva peste „norma” bunului simţ, că nu va ajunge un om bine intenţionat şi cu capacitate intelectuală peste medie în vreo poziţie importantă în stat dacă nu are în spate un partid – care îi va cere apoi să facă prea multe, mult prea multe compromisuri.

În ce ţară trăim? Ştim cu toţii. Spun aici repede câteva chestii care îmi macină zilnic nervii – ştiind că există legi şi nu se aplică decât discreţionar şi la bunul plac. În ţara cu prea mulţi câini vagabonzi, în ţara cu prea mulţi copiii care uită să spună mama pentru că-i plecată departe (la muncă ori la…nu se ştie ce) să câştige o amară pâine, în ţara cu prea mulţi incompetenţi care lucrează la stat şi ei sunt în număr uriaş, mult peste nevoi (gândiţi-vă câte primării există pentru doar câteva zeci de familii).

Trăim în ţara unde cei aflaţi vremelnic la putere dau legi numai pentru ei – cum au fost cele pentru pensii speciale ori nefericita Ordonanţă 13 anulată după ce au ieşit oamenii să protesteze în stradă (de-a „vuit” presa internaţională câteva zile la rând), în ţara cu oraşe bombardate de urât şi indiferenţă – cu prea multe case frumoase arhitectonic, de patrimoniu, lăsate să se prăbuşească pentru ca investitorii imobiliari să cumpere mai simplu terenuri centrale, în ţara cu câmpii nesemănate de oameni prea săraci şi neajutaţi de guvernanţi, aceeaşi ţară care – membră a Uniunii Europene fiind – primeşte an de an un buget generos de la Comisia Europeană să-l folosească scriind proiecte… şi n-o face.

Sunt atât de multe păcate, că mă mir cum nu se surpă pământul pe unde călcăm. Şi încă nu ne cerem iertare, prin fapte, de la cei 64 de îngeri…încă nu ştim cum s-o facem…

Acum şi aici vă cer eu iertare, părinţi, fraţi, prieteni ai celor care s-au dus ca păsările câtre înaltul cerului… suntem atât de laşi că ne gândim întâi la noi, atât de egoişti că facem mereu primele lucruri pentru noi şi dorinţele noastre, ne pasă întâi de viaţa noastră uitând ce uşor putem să n-o mai avem…

Iertare! De 64 de ori IERTARE!…