Pentru ca si editia din acest an a Festivalului “Zile si nopti de teatru european la Braila” are printre oaspeti Teatrul “Masca”, am simtit oportuna refacerea si in acest spatiu a unui traseu dialogal pe care l-am derulat anul trecut cu directorul acestei institutii, actorul Mihai Malaimare (in foto doar ce se demachiase, dupa spectacolul din Piata Independentei).

Armanda Filipine – Cum e cu teatrul în stradă în 2008?
Mihai Malaimare – E normal, avem deja o experienţă de 18 ani în stradă. Cred că a venit timpul să scriem nişte cărţi pentru că experienţa noastră trebuie transmisă. Trebuie să recunosc că în ultima vreme tentaţia întâlnirii cu publicul din aer liber e mai mare, sunt şi alte teatre care au ieşit în stradă, care încearcă să-şi construiască un posibil discurs. Sigur, sunt departe… Un teatru de stradă are regulile lui, are modalităţile lui specifice de creare şi actorii trebuie să aibă mijloace absolut specifice. Dar, pentru orice trupă întâlnirea cu un astfel de public, într-un astfel de spaţiu, este generatoare de noi energii, aşa că, în mod normal, teatrele ar trebui să încerce măcar o dată pe an această terapie. Există o tentaţie a exhibiţiei, în sensul pozitiv al cuvântului, în spaţiile libere, poate nu atât de profesionistă, poate nu atât de savuroasă şi variată ca în străinătate unde experienţa aceasta a adunat câteva decenii, dar cred că vom recupera foarte repede. Teatrul „Masca” are un discurs de stradă care calcă, ştiu eu, câteva teme. În primul rând aş aminti unul din proiecte care se numeşte „Maidane cu teatru” şi care se referă la faptul că noi jucăm în spaţii neconvenţionale, în cartierele mărginaşe…
– În locuri urâte sau care nu arată prea grozav…
– Da, aşa este, pentru că acolo este un public extrem de generos care nu merge îndeobşte la teatru dar care are, fără doar şi poate, o imensă nevoie de teatru, de relaţie un pic mai serioasă cu elementul cultural.
– Şi care au nevoie de emoţia pe care dumneavoastră le-o oferiţi!
– Cu siguranţă. Mai e şi alt proiect al Teatrului Masca – „Oraşul de sub oraş”, noi jucăm la metrou programatic. Acolo, întâlnirea cu publicul, sau mai degrabă întâlnirea publicului cu actorii, este una absolut terapeutică pentru că omul când intră în subteran capătă imediat un sentiment de alienare, de înstrăinare. Sigur, întâlnirea cu actorul care aşa, în ghilimele, este nemuritor, creează publicului şansa că pericolul care-l pândeşte este mai mic sau că nu este atât de real. Există în spectacolele care se poartă pe scena mobilă – şi ele sunt spectacole care, sigur, respectă câteva reguli ale teatrului de stradă – în principal regula care spune că un actor de stradă trebuie să aibă mijloace de expresie multiple. O să vă invit să vedeţi spectaolul de mâine – n. aut. Duminică, 7 septembrie – „Actorii” care este o pledoarie pentru actorul gestual, de tip nonverbal, şi de stradă. Cam asta ar fi în câteva cuvinte teatrul de stradă în România. El presupune, în orice caz, o reîntoarcere la ceea ce în anii 1950 un important om de teatru numea în Argentina, e vorba despre teatrul implicat social. România are nevoie de cultură. Cu durere o spun, acest popor traversează o perioadă de incultură, gravă. Un sondaj Galup spunea că 86 la sută din populaţia României a declarat că nu merge în mod programatic la teatru, la film, la muzeu, la concert. Asta cred că nici în Bangladeş nu există. Dacă aş fi în locul celor care au fost miniştrii ai culturii în România m-aş sinucide pentru că o vină profundă stă în fişa postului lor. Pe de altă parte, politicul trebuie să înţeleagă că dacă în domeniul culturii nu elaborăm strategii pe termen lung, dacă nu medităm asupra dezvoltării profunde, sănătoase, durabile în zona culturii şi a elaborării brand-urilor culturale româneşti, nu vom însemna nimic în Europa. Pe de altă parte, specialiştii în materie de teatru au de lucru… Sindicatul teatral este compus din derbedei, din golanii teatrului, din oameni care nu înseamnă nimic pe scenă, nişte inşi care au ajuns la categoria întâia pentru că au trecut anii, care nu au însemnat nimic în teatrul românesc, nişte fârţângăi. Îmi cer scuze că folosesc nişte termeni atât de gravi, dar am motive să o fac ca nimeni din teatrul românesc, pentru că ei au izbutit ameninţându-l pe ministrul Iorgulescu să oprească Legea instituţiilor publice de spectacole, în special normele ei de aplicare, norme care ar permite ca orice actor valoros să poată primi un salariu de până la 4.000 lei. Să ştie actorii mari ai ţării că nu vor putea primi acest salariu din cauza acestor golani pe care îi tolerează, vor primi un salariu de 1.200 lei din cauza nesimţiţilor şi nemuncitorilor din teatrul românesc care vor să fie plătiţi ca Rebengiuc. Deci, e un moment prost pentru cultura românească, pentru teatrul românesc. Dacă oamenii normali nu ridică glasul, dacă actorii importanţi, regizorii importanţi nu declară grevă să-i arunce afară pe impostori, atunci niciodată un teatru nu devine competitiv, nu devine un teatru cu valori. Nu vedeţi că în şcoala românească de teatru intră câte 20-30 de tineri, 40 de tineri într-un an? Unde se duc după aceea? Institute întregi iau bani frumoşi, aceste facultăţi au devenit nişte SRL-uri practic, a căror, ştiu eu, temă de educaţie este de doi bani, nu e în concordanţă cu ceea ce se întâmplă în lume în materie de teatru. Şi atunci vom avea un teatru în care vom crede, eventual, doar noi. E ca şi teoria, din nou sindicalistă, că noi suntem cei mai grozavi, iar ceilalţi sunt nişte proşti, ceea ce evident este o gravă eroare.
– Vorbiţi, după câte îmi dau seama, cu un pic de tristeţe pentru că aţi fost în miezul politicului, chiar unul dintre parlamentari, şi v-aţi luptat pentru artă şi cultură, pentru teatru.
– Da, am fost. Eu am elaborat Legea instituţiei de spectacol, am fost înjurat de mamă de golanii ăştia, m-am luptat cu Iliescu şi trebuie să recunosc, deşi îl stimez din tot sufletul, l-am învins. Legea a trecut. Nomele de aplicare trebuiau elaborate de Ministerul Culturii, dar Iorgulescu s-a speriat de sindicalişti, că vor să aibă linişte acum, la alegeri. Păi, domnule, dacă asta-i politica pe care o faci, că în anul de alegeri dai pomeni şi ţi-e frică de sindicalişti, nu eşti politician. Uitaţi-vă la ei! Bine, nici n-am ce să discut. Politica românească este un fel de latrină, iar oamenii care se plimbă prin spaţiul politic îşi merită pe deplin oprobiul public. Numai că, mă întorc la ce spuneam înainte; acest popor este incult în momentul de faţă. Este incult grav. Acest popor a înţeles că democraţia înseamnă libertatea de a scuipa şi de a înjura de mamă, libertatea de a nu citi şi de a nu învăţa şi libertatea de a ucide. Ori, să-mi fie iertat, nu despre asta e vorba în ideea de democraţie. Şi am sentimentul că ne depărtăm cu viteza luminii de anul naşterii lui Eminescu, Enescu, Iorga, Luchian, Brâncuşi… Începem să uităm că ăştia au existat pentru că nu ne împinge nimic de la spate, nu avem nicio datorie, nu ne simţim obligaţi să ducem această lecţie mai departe. Am luat şi aprins lumânarea, plângem ca nişte farisei la mormintele lor şi cu asta basta, problema nu este asta, problema este să te ridici la nivelul lor.
– Mă întreb dacă aţi reuşit vreodată să faceţi un asemenea discurs în faţa colegilor din Parlament. V-a cerut vreodată vreun coleg să-i povestiţi o piesă, să-i recomandaţi vreuna?
– În Parlament se discută lucruri serioase, nu problema culturii (n. aut. Râde! Amar, cred…). Am vorbit anumite probleme, pentru că am fost şeful Comisiei de cultură în Senat patru ani, apoi am fost membru al comisiei alţi patru ani. Însă trebuie să vă spun că nu ajung în Parlamant oamenii care trebuie, dar nu acolo e buba, ci la Minister. Miniştrii Culturii în România au fost nişte aiuriţi, de la Pleşu şi până la Iorgulescu. Au fost nişte inşi care au declarat de la început că, ştiu eu, cultura românească începe odată cu ei şi că reforma în cultura românească începe odată cu ei. Dar haideţi să ne reamintim: Caramitru, care a descentralizat căminele culturale, le-a trimis la primari. Primarii, trei sferturi dintre ei erau băieţi cu patru clase, nu au ştiut ce să facă, pentru că nu le-a dat lege, nu le-a dat bani. Apoi, au fost unele dezafectate sau transformate în bingo sau în crâşme. Or, căminul cultural este, cum să spun, nucleul de bază al culturii de masă. Ne-a fost jenă; dar intelectualitatea lui peşte din România a proferat un discurs jenant şi ticălos pentru că am distrus CAP-urile, am distrus industria, agricultura, am distrus cultura, dom’le! Am renunţat la „Cântarea României” numai pentru că se puneau tablourile lui Ceauşescu? Stai puţin! Dar „Cântarea României” însemna competiţie, însemna descoperire de valori. Am renunţat la „Daciadă” şi iată că am luat doar câteva medalii la Olimpiadă. Păi să zicem mersi, şi eu zic că este o imensă victorie a sportivilor ăstora. Despre sport noi ştim doar de Becali… Dar teleziunile ştiu că au vreo obligaţie faţă de această naţiune? Ele iau bani şi jefuiesc oamenii acestei ţări. Şi cabliştii fac la fel. Plătim de ne ies ochii din cap pentru emisiunile lor idioate. Şi ce văd? „Vacanţa Mare” şi „Vouă” şi mai ştiu eu ce alţi tâmpiţi? Unde sunt marii actori ai României? Unde sunt spectacolele mari? Unde sunt temele mari de interes pentru această spiritualitate pe ducă? Sunt foarte multe lucruri de vorbit. Presa, da, voi, presa, şi îmi cer suze că generalizez, dar tu ai să mă înţelegi foarte exact ce spun. Presa a admis că se poate vorbi despre bingo în România ca despre o soluţie de a câştiga, o soluţie a nemuncii. Presa admite că un model de politician este Gigi Becali pentru că-l pune mereu pe sticlă, presa admite că despre cultură n-are sens să vorbim, că cel mai deştept la televiziune este să ascult tot felul de proşti care fac tot felul de talk show-uri tâmpite. Că cel mai bine este să vedem stupizenii…, că Elodia a murit, că nu ştiu cine este ăl mai deştept…
– Trebuie să vă dau întrucâtva dreptate, pentru că dăunăzi chiar fostul ministru Teodorescu spunea, pe postul naţional de televiziune, că una din greşelile sale a fost să înfiinţeze TVR Cultural care nu face reiting…
– Ha! Şi a spus-o cu guriţa lui şi pe sticlă! Ar trebui să-i fie ruşine pentru că au avut bani cu nemiluita şi şi-au bătut joc. Problema mea este cu bugetul culturii. El este mic, dom’le, e-adevărat. Nu furaţi domnilor, şi e destul!
– Şi totuşi, ne aflăm acum la un festival de teatru…
– Ca să nu mă enervez atât de rău…
– Şi Teatrul „Masca” deschide acest eveniment brăilean, iar noi vă suntem recunoscători!
– Problema este că acest teatru, „Masca”, se apropie de modelul teatrului profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Actorii au antrenamente zilnic de step, de catalige, de instrumente, de acrobaţie, de clovnerie, de jonglerie. Nu se poate fără asta. Nu poţi să fii actor şi să vii la microfon şi să vorbeşti. Pe scenă totul este semnificativ, totul este semnificativ, totul trebuie să însemne ceva. Trebuie să fie un personaj cu care te întâlneşti pentru că simţi nevoia să răspunzi la o întrebare. Dar despre asta pot să vorbesc două zile, nu cred că ai timp… (n. aut. Iar râde!)
– De ce nu? Vă mai aşteptăm la Brăila!
(N.aut. Iata ca a revenit Teatrul “Masca” si cate din cele subliniate aici s-au schimbat, in bine?…)






![DSC01417[1] Pro Homini DSC01417[1] Pro Homini](https://brailachirei.wordpress.com/wp-content/uploads/2009/10/dsc014171-pro-homini.jpg?w=300&h=225)

![afis%20Craciun%20Vienez[1] afis%20Craciun%20Vienez[1]](https://brailachirei.wordpress.com/wp-content/uploads/2009/10/afis20craciun20vienez1.jpg?w=474)



![Program[1] Muz Istrati](https://brailachirei.wordpress.com/wp-content/uploads/2009/09/program1-muz-istrati.jpg?w=105&h=150)

![IMG_4780[1] APD alegeri IMG_4780[1] APD alegeri](https://brailachirei.wordpress.com/wp-content/uploads/2009/09/img_47801-apd-alegeri.jpg?w=300&h=224)














