Suspine și o înghețată. Din „Reportajele orașului nevăzut”


*O poveste (da! e și o poveste…!) care ne duce direct în apele triste ale lumii copilăriei, despre care știm că există dar pe care refuzăm să le credem adevărate – un reportaj creionat cu ajutorul unei povești, dintr-o carte pentru copii (in lucru), destinația fiind ochiul adultului care ar putea face ceva (mai mult)

Ne-am intersectat adesea cu copii care arată ca niște mici cerșetori. Unii nu cer nimic. Nici nu plâng. Dar nu se poate să nu realizezi cât sunt de triști, asta dacă îi privești cu inima și dacă ai o doză mai mare de umanitare în bagajul propriei conștiințe. Dacă… faceți parte din această categorie, veți citi tot cu inima deschisă povestea de mai jos (parte a unei cărți în lucru, „Reportajele orașului nevăzut” – autor, Armanda Filipine) destinată, deopotrivă, copiilor și adulților care își păstrează intactă copilăria ori măcar o parte din ea (adulți care fac ori ar putea face mult mai mult pentru că lumea copiilor să fie frumoasă, și mai bună). Deci…

Din lumi paralele. Câteva suspine și o înghețată

Ochi albaștri, ca noaptea însingurată și tristă, dar și plânși sunt frumoși, invitându-te parcă să întrebi de ce… să îți pese… Întâi văd ochii… apoi copilul, căci e doar un copilandru – altfel, jerpelit, cu hăinuțe sărăcuțe, pe alocuri peticite stângaci, cu teniși gata să se desprindă de picioare de atâtea găuri – cel care îmi atrage atenția nu neapărat prin plâns, ci prin suspine. Stă pe marginea trotuarului, nu-i pasă – cred – că e în proximitatea autoturismelor și a autobuzelor… Privind cu atenție, intuiesc și de ce plânge… pe caldarâm, chiar lângă amărâții lui teniși, zace o înghețată; cu siguranță, a scăpat-o din mână… Mă apropii și îi șoptesc: „Nu mai plânge! Îți iau alta eu, acum, imediat…”. Se uită cu o mirare demnă de un prim-plan de cinema spre mine și spune cu o dicție impecabilă: „Nu din acest motiv plâng… Mi-a dat peste mână! Asta mă enervează! Mi-a dat peste mână! Intenționat!” Îl ascult și mintea face repede tot felul de „scanări” ale situației… dacă nu e înghețata subiectul principal, ce-o fi la mijloc? Vrea bani? Sau e pur și simplu supărarea unui copil exprimată cu nerv? „Cine a putut face așa ceva? De ce ar face, oricine, o așa mojicie?”, întreb cu speranța abia disimulată că astfel îl voi face să-și mai uite necazul. „Nu știi tu! Un vecin… Mă urmărește câteodată, chiar și când e școală – el nu vine, că nu îi place; îmi face tot felul de șicane. Dar de înghețata aceasta îmi pare tare rău! Plus că a văzut toată lumea din stația de autobuz că nu m-am apărat… M-a lovit din spate, m-a îmbrâncit, mi-a dat peste mână…”, rostește piciul dintr-o suflare, dar impostat impecabil fiecare cuvânt de parcă ar fi, repet, în fața camerei de filmat sau la ora de limba română: corect, foarte corect. Am chiar senzația că dacă ele – cuvintele – ar fi scrise, ar fi la fel, perfecte, după toate regulile. „Of! Chiar așa de urât a fost totul? Îmi permiți să mă așez lângă tine?”, îi spun și nu mai aștept răspunsul. Mă așez pe trotuar și suntem acum o pereche tare comică, având în vedere că eu nu port o ținută care să se potrivească trântitului pe jos. „Hai, spune-mi… dacă e un cunoscut care te șicanează des, nu se poate face nimic?”, îl întreb mai mult ca să nu-i mai aud suspinele. Oricum, curiozitatea a crescut și ea. Vreau să știu mai multe despre proprietarul ochilor albaștri ca noaptea. „Ei… parcă dacă îți spun se schimbă cu ceva situația? Nu se va întâmpla nimic. Toată lumea îi știe despre apucăturile, dar nimeni nu face nimic. Nici la școală nu i-au zic prea multe – pentru că el e mai mare, pentru că nu mai vrea să fie elev, pentru că și polițiștii cred că e un caz pierdut… Poate dacă m-ar răni urât, să ajung la spital, atunci ar interveni cineva… Altfel, nu are rost. Părinții lui sunt plecați de-acasă, el stă cu o bunică… O doamnă profesoară a spus, la școală, că și el e un amărât… Dar ție de ce îți pasă?”, îmi spune cam repezit interlocutorul meu care atunci când vorbește devine micul prinț – uiți cu totul că aparența e de cerșetor.

Ascult cu tristețe deja… Mă lovește drept în plex acel „și el e un amărât”… semn că micuțul meu interlocutor e conștient de precaritatea existenței, de tristețea vieții lui… Groaznic! Oare unde fuge copilăria în aceste cazuri? Mă abțin cu greu, și eu, să nu izbucnesc în plâns… „Chiar e tristă situația! Dar și revoltătoare! Să vadă adulții cum copiii își fac rău unul altuia și să nu intervină? Dar e scandalos de-a dreptul!”, ii spun încercând un ton convingător, ca și cum după tirada mea ar apărea numaidecât Sf. Gheorghe cu spada trasă din teacă, gata de atac în lupta pentru dreptate. „Lasă… nu te amărî și tu, că nu rezolvi nimic. Acum s-a dus și momentul acesta. Cu tot cu înghețată…”, spune puștiul cu glas stins și iar (exact ce nu doream! Mi se frânge inima…) suspină. Îngaim: „Dar de ce spuneai că exact de înghețata aceasta îți pare rău?” „Pentru că era cadou, ca o răsplată a unui ajutor. Eu am făcut ceva pentru cineva, acela a vrut să îmi plătească pentru serviciul oferit, eu m-am opus și atunci a întrebat dacă nu vreau să luăm amândoi câte o înghețată. Când am chemat vânzătoarea să comandăm, ea a spus că ne-a auzit vorbind și că ne oferă, cadou, înghețata, că merităm! Și ne-a dat din cea mai scumpă!”, spune iar cu dicție, și parcă i se mai duce din supărare. Am chiar senzația că aud un pic de mândrie, la faza cu ajutorul oferit… „Atunci chiar meriți altă înghețată! Măcar atât pot să fac și eu… Poate îți trece și plânsul. Mai mult nu știu cum să te ajut acum”, rostesc încercând să nu fie prea mult, să nu-l încarc emoțional exagerat. „Bine, accept. Dar să știi că mă simt ca în filmele science-fiction. Tu ești din altă lume… chiar dacă te văd, sigur nu ești adevărat. Când voi fi terminat de mâncat înghețata, va fi ca și cum ai fi venit, și ai fi plecat deja, într-o lume paralelă. Va fi exact ca atunci când ajung zilnic, acasă, de la școală. Frații mai mici îmi rup cărțile, chiar dacă îi rog frumos să nu o facă, mama nu îi ceartă, ca să învăț trebuie să mă baricadez în magazie și să pară că de fapt nu sunt acasă și multe de-astea, nu-ți mai zic… Lumile noastre sunt paralele. Chiar așa… cum de m-ai văzut?”, mi se adresează acum zâmbind. Îl privesc cu atenție. E un copil frumos la chip, frumos la minte, frumos la suflet. Nu știu cât va rămâne așa. Îl iau de mână că să înțeleagă că mergem la înghețată. Nu mai vorbesc. Cel puțin până când vom fi terminat înghețatele. Apoi o să îi spun că vreau să fim prieteni. Poate că accepta micul meu interlocutor.

**Și am un final pe care povestitorul nu ar trebui să îl mai sublinieze, dar țin morțiș: uneori, pe pământ unele lumi paralele – chiar dacă matematica are alte reguli – se pot întâlni, mai cu seamă dacă e vorba de a oferi ajutor; se pot întâlni ca în filmele SF. Iar un copil merită orice efort și tot ajutorul, posibil și chiar imposibil!

(cu un desen de Kiana Khansmith, via Pinterest)

Armanda Filipine

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.