*Un spectacol exemplar regizat de Petru Vutcărău * În disctribuție: Marcel Turcoianu, Cătălina Nedelea, Ramona Gîngă, Jarcu Zane, Monica Ivașcu, Corina Borș, Dan Moldoveanu, Valentin Terente, Adrian Ștefan, Silviu Debu și Ioana Dragu, Ionel Spălatu * Premiera lunii ianuarie 2018 este o bucurie a oricărui iubitor de teatru
Poți să știi aproape totul despre Carlo Goldoni și piesa sa ”Bădăranii”, dar cu siguranță, nu cred că ți-ar trece prin cap că de personajele lui te poți, realmente, îndrăgosti. Pentru că ne amintim, nu-i așa, bărbații aceia din alt veac, sunt neciopliți, degeaba sunt plini de bani că nu sentimente uman valabile și nici sensibilitate. Nu degeaba autorul italian i-a catalogat, încă din titlu, pur și simplu… bădărani. Și totuși, după ce veți urmări spectacolul omonim regizat de Petru Vutcărău (https://brailachirei.wordpress.com/2018/01/08/badaranii-lui-goldoni-noua-premiera-la-teatrul-maria-filotti/) la Teatrul ”Maria Filotti” (TMF) îmi veți da dreptate. În plus, veți realiza că da, este normal ca tema recunoscută și în mai recentul roman „Îl nome della rosa” de Umberto Eco (alt italian celebru) să rămână una de maxim interes pentru filozofie, teologie, psihiatrie, literatură şi, bineînţeles, teatru. Râsul şi comicul, căci despre ele e vorba, au fost mereu asimilate stării de bine chiar şi atunci când, aidoma subiectului central din mai sus menţionata piesă de teatru a repertoriului clasicizat în arta Thaliei, se face din umor armă – mai mult sau mai puţin cu tăiş contondent, țintită moral şi social, cu ascuţimi care duc, inevitabil, şi spre autoironie și persiflare, hilar înconjurate de aura bufă. Exact așa fac și personajele din „Bădăranii” jucat la dramaticul brăilean; ele se autopersiflează prin tot ce zic şi fac pe parcursul celor trei ore scenice. Nici nu simți cum trece vremea în sala de teatru urmărindu-i pe acei bărbaţi numai buni de „înţepat” cu armele ironiei şi umorului, pe acele dame care complotează cu bună credinţă ca să ajute la unirea în cunoştinţă de sine a doi tineri pe care oricum părinţii doreau să-i facă soţ şi soţie – dar în condiţii pe care mulţi dintre noi astăzi le considerăm crude, nedrepte şi anume fără să se cunoască deloc unul pe celălalt înainte de căsătorie, una doar de dragul uniunii de averi şi de păstrare a poziţiei sociale.
Recunosc că pe mine m-a prins (mai mult ca altele, o prietenă chiar a observat că nu m-am mișcat deloc la premieră… am fost numai ochi și urechi, cum se spune!) spectacolul lui Petru Vutcărău. Dar nu subiectul în sine al piesei, că doar îl ştiam prea bine, m-a atras, ci arta maestrului Petru Vutcărău aureolată de farmecul jocului actoricesc – o echipă de milioane! – şi de simplitatea elegantă a decorului, de frumuseţea (puţin exagerată, dar neeclipsând absolut deloc noţiunea de estetic) a costumelor, elocvenţa coloanei sonore etcetera etc. În fapt, totul şi toate împreună contribuie la succesul acestui spectacol care aduce un plus de strălucire atractivului (ca arhitectură) teatru dramatic brăilean.
Comedia nu e uşor de dus în luminile rampei. De multe ori se pierde în hlizeala tâmpă a celor care se amuză şi aplaudă doar la replică, la cuvinte „tari” sau la glumiţe fără perdea. Dar comedia banală se uită după primul şir de aplauze, şi acelea de complezenţă, din obişnuinţa finalul de oricare piesă, publicul nerămânând cu mare lucru după căderea cortinei… cel mult cu o stare de bine datorată mai mult ca sigur secreţiei hormonilor numiţi ai fericirii. Dar arta Thaliei e altceva. De aceea e ARTĂ. Şi spectacolul la care fac referire tocmai pentru acest înalt statut militează, în toate elementele lui.
Deci, subliniam scenografia minimalistă pentru virtuţile ei. Da. Aşa e. Nu exagerat de sumară. Ci doar atât cât să sugereze la milimetru fastul şi opulenţa veneţiană din casele acestor oameni bogaţi care gândesc cam obtuz (pentru unele… oare?… gusturi de astăzi) inclusiv când vine vorba de propriile progenituri. Şi e perfect decorul astfel. Scenografii Vladimir Turturică şi Elena Gheorghe s-au achitat cu brio de sarcină.
Spuneam că personajele sunt îmbrăcate strălucitor, atrăgător din punct de vedere estetic. Aşa e. Sugerează mult, inclusiv ideea de carnaval veneţian, pentru că e acea perioadă în piesa noastră. Şi cum doamnelor le era interzisă prezenţa în îmbulzeala carnavalescă – deh! aşa au hotărât dumnealor, bădăranii de soţi în piesă – noi vedem farmecul şi luxul manifestării în culorile şi formele alese de scenografi şi regizor pentru ele, aceste feminine care până la final ne fac să iubim piesa lui Goldoni, ba încă să-i îndrăgim inclusiv pe… bădăranii care, de ce nu, sunt şi ei oameni – şi nu oricum, ci bogaţi, de lume, iubitori de familie (în felul lor! Dar ce mai contează… au trecut atâtea secole…). Aceloraşi scenografi numiţi mai sus le datorăm asta.
Din când în când, în spectacol se dansează. E şi acesta un element de noutate (față de alte montări ale piesei), ca şi secvenţele proiectate cu imagini carnaveleşti, noutăţi ca și multiplele momente de comedie ironică şi epatantă – spre exemplu, acelea în care Simon/ Jarcu Zane croşetează… ei, bine, da… ascultând (şi îmbrăcat hilar în ceva care seamănă mai mult a costumaţie de plajă) muzică clasică la volum destul de apropiat de maximum ori cele în care soţia sa, personaj Marina/ actrița Monica Zugravu îşi pictează pereţii casei (de parcă vreo doamnă in vremea sa ar fi făcut vreodată asta…!) agăţată, ca orice meseriaş, de o scară năltuţă… Gelu Baciu, Dana Baciu semnează – bine, am zis! – coregrafia. Și coloana sonoră aleasă de regizor este foarte sugestivă, atrăgătoare. În fapt, e și ea un personaj important în spectacol.
Explic acum şi de ce fiecare personaj te face să-l iubeşti, realmente, în așa fel încât la final parcă nu ai vrea să pleci din sală şi să nu-i mai vezi…
** Lunardo – bădăranul tată al fetei, interpretat de Marcel Turcoianu: e cabotin, sever, lăudăros, fanfaron, dar… e calculat cu măsură şi respectuos, e iubitor cu cei dragi. Rolul e meticulos construit, fără fisuri.
** Maurizio, bădăranul tată al băiatului – Valentin Terente: persoană foarte calculată când vine vorba de bani şi de bogăţie în genere, rece, îngâmfat, vrea să pară un dur, dar regula de bază pare a fi – când vine vorba de familie şi copil – dorinţa unei vieţi bune, aşa că devine maleabil şi tolerant. I se iartă defectele. Publicul ajunge să-l placă pentru că Valentin Terente face un rol pe cinste.
** Simon, bădăranul prieten – interpretat de Zane Jarcu: persoană simplă în forul său interior, cu apucături ciudate pentru oricine are idei preconcepute despre oamenii bogaţi şi serioşi; îi place să… croşeteze. Dar e meloman şi chiar dacă face prea mult zgomot, e un soţ care îşi înţelege soţia indiferent cum se văd din afară reacţiile sale la diferitele ei doleanţe. Zane face din rol o culme şi ne invită să escaladăm un frumos munte artistic. Ne place mult asta!
** Lucietta şi Filippetto, copiii: ascultători, iar când nu sunt exact aşa, nu se duc chiar cu capul în gard. Cer ajutor cui trebuie şi finalul e fericit. Jocul celor doi actori, Ramona Gîngă şi Adrian Ştefan, întrece toate aşteptările. Sunt când copilăroşi, când maturi, când caraghioşi… dar oricum ar fi, sunt foarte bine în roluri. Şi cu o noutate a jocului care ridică, aşa cum tot precizez, ştacheta acestui spectacol mult… foarte mult.
** Margarita, mama vitregă – interpretată de Cătălina Nedelea: e mai bună ca o maşteră, şi se vede asta. Putea fi, cum o arată piesa, doar o femeie care s-a căsătorit din interes. Dar se dovedeşte un om bun. Şi rolul e strunit cu mână severă; îi iese impecabil.
** Marina, mătuşa – interpretată de Monica Zugravu: versatilă, cu ceva apucături de precupeaţă, dar ce bine o prinde rolul (pentru că ştie cum să-l construiască)… o îndrăgim de-a binelea când decide că trebuie să pună la cale viclenia prin care cei doi viitori miri se cunosc (da, ştiu, aşa e piesa, dar alte actriţe nu au reuşit performanţa de a atrage atât de mult simpatia publicului)… şi ce tonic râde!
** Dona Felice – interpretată de Corina Borş: o tânără parvenită care ştie să-şi facă jocurile (mofturile). Şi să ajute. O adevărată prietenă. Corina a găsit resursele potrivite pentru rolul care îi iese foarte bine.
** Canciano, soţul donei Felice – interpret Dan Moldoveanu: un accesoriu pentru foarte tinerica sa soaţă, prea în vârsta şi sub papuc (cred că mulţi bărbaţi preferă să joace şi în realitate rolul acesta numai ca să aibă lângă ei o frumuseţe epatantă, bineînţeles una care costă mult… şi necesită inclusiv clipe de închis ochii la infidelităţi… dar aceste neajunsuri par minore pentru dumnealor). Foarte bine în rol Dan Moldoveanu. Ne binedispune!
** Contele Riccardo, tânărul care o însoţeşte pe dona Felice – actorul Silviu Debu: un accesoriu al poveştii noastre bine pus la locul lui. Conturează şi mai bine elementele de bază ale scenariului cunoscut. El colorează unghiurile mai puţin vizibile. Pentru că Silviu Debu ştie cum.
** * Echipa de actori e completată de Ioana Dragu, Ionel Spălatu (care sunt oamenii de culise, de fapt), apoi şi de Mihai Ardeleanu – regia tehnică, Mihai Andrei – lumini, Marian Ecmegian – sunet, Ioana Dragu – sufleur (cum am zis!), Ionel Spălatu – recuzită (ce spuneam?), maşinişti – Gheorghe Decu, Gheorghe Staicu, Emanuel Bişa, Ilie Nelu, Ciprian Cristescu, cabiniere — Miţa Voicu, Adriana Tudose.
Şi cum dragostea străbate, chiar nenumită, povestea italiană, ea învinge. Şi îmblânzeşte nu doar personajele, ci şi publicul. Care rămâne captivat de la început până la sfârşit şi, sunt sigură, se îndrăgostește de spectacol. La fel, de echipa TMF condusă cu delicateţe (aşa pare) de Petru Vutcărău.
Iată cum, din multiple, fine şi delicate detalii, se naşte nu doar impresia, emoţia, farmecul artei Thaliei ori lacrima (bucuriei, speranţei), ci mai cu seamă o memorabilă reprezentare a sublimului în actul teatral. Uneori îi spunem lucrare măiastră. Alteori o înnobilăm cu apelativul capodoperă. Oricum îi vom spune, spectacolul „Bădărănii” – lucrat la TMF de o echipă care a înţeles exact, a transformat în realitate scenică sugestiile lui Petru Vutcărău, maestrul fără drept de apel în acest caz – rămâne un reper. Pentru ceea ce trebuie să fie Arta (cu majusculă). El – spectacolul – cuprinde, spune, sesizează, transmite, emoţionează, răzbate, răscoleşte şi, mai ales – cu ei, toţi care au contribuit la el – rămâne. În minte şi în suflet.
Armanda FILIPINE