Şi ochelari de cal să fi avut şi tot trebuie să recunoaştem, cei care am avut curiozitatea să urmărim momentele derulate în perioada 21 – 28 noiembrie la Teatrul „Maria Filotti” – de teatru, de muzică şi de discuţii – că festivalul brăilean de teatru din acest an, chiar aşa de criză, cu buget înjumătăţit, este de notă mare. Nu exagerez deloc, mie mi-au plăcut piesele pe care le-am vizionat – poate că aş fi rezigat altfel ori aş fi încercat alte registre de joc, dar aşa cum au fost ele montate nu au cusur – şi dacă au, nu e bai, că nu e nimic perfect pe lumea asta! – şi, în plus, am mai căpătat experienţe noi, ba şi prieteni, şi nici asta nu-i de colea.
Un 10 cu felicitări se cuvine să-i acordăm lui Mircea Bodolan, directorul teatrului care şi-a invitat prietenii în festival – şi bine a făcut, aşa trebuie, să promovăm valorile întâi pe cele care ne sunt familiare, care nu ne produc emoţii în necunoscut – şi îi numesc aici întăi pe actriţa Adriana Trandafir, pe soliştii folk Emeric Imre, Raul Cârstea şi Niculae Constantin, pe bulgari, pe Radu Iordănescu de la televiziunea Română care – împreună cu ceillaţi din programul festivalului – au făcut tot ce e omeneşte posibil să ne creeze o bună dispoziţie, să ne decupleze de la nebunia unor vremi tare tulburi, nu doar cu criză economică, ci şi cu o criză morală de proporţii la care uneori contribuim din lipsă de curaj, din comoditate, din obişnuinţa de a lăsa pentru altul acţiunea de care ştii, totuşi, că ai fi în stare… dacă… Dar cum „If” al lui Kipling nu prea e ştiut de mulţi (Poezia are prea mult suflet ca să încapă în manualele şcolare, nu-i aşa?!)
Deci, cum spuneam, seara de 28 noimebrie – o duminică frumoasă şi doar uşor ploioasă spre noapte – a coincis cu gongul final al ediţiei 2010 a festivalului „Zile şi nopţi de teatru la Brăila” (observaţi că a dispărut sintagma „european” care se afla până acum în titulatură). În deschiderea ultimelor subiecte de pe afiş, ca şi la primul pas festivalier, a concertat Muzica Militară a Garnizoanei Brăila sub conducerea lt. col, Petrea Gogu, deopotrivă profesor de clarinet la Liceul de Artă „Hariclea Darclee”. Singura deosebire a fost că la deschiderea din 21 noiembrie au concertat afară, atrăgând atenţia şi trecătorilor care nu aveau de gând să intre la teatru – ce păcat că sunt atât de mulţi… – iar acum au cântat, şi încântat audienţa, în Holul Monumental unde s-a aflat şi expoziţia artiştilor plastici profesionişti, un minunat dar al plasticienilor (în preambulul Salonului anual al brăilenilor ce se va deschide pe 30 noiembrie la Galeriile de Artă – aviz… amatorilor!).
Al doilea moment al serii a fost derulat în Sala Sudio – corect Atelier, cum bine sublinia Mircea Bodolan – şi i-a adus în faţa publicului pe Ciprian Nicolăiasa, în dublă calitate de actor şi regizor, pe Flori Popa şi Silvia Tariq în „Lecţia” de Eugene Ionesco, pe muzica inspirată a lui Cornel Cristei şi un decor foarte economic, numai bun de pus imaginaţia la treabă. Textul piesei merită recitit, spumosul umor venind nu numai din aciditatea criticii la adresa tagmei profesorale, ci şi din atacul direct pe care autorul franţuzit de-a dreptul îl face înspre tinerimea dornică de titluri şi măriri fără acoperire – în fond, nu aşa se întâmplă şi astăzi, când gloria facultăţilor cu bani şi diplome date aproape fără niciun studiu serios o depăşeşte cu mult pe cea a studioşilor olimpici, nebăgată în seamă nici de colegi, darămite de societatea care nu se grăbeşte să profite de pe urma subvenţiei masive către educaţie.
Dincolo de contextul strict literar, piesa merită vizionată la „Maria Filotti” pentru jocul remarcabil al actorilor – cu rezervele de rigoare la secvenţele şi costumele cu aluzii prea străvezii la sex, dacă sunteţi prea puritani va trebui să vă înarmaţi cu îngăduinţă, hazul merită. Să ştiţi că la vizionarea cu public – Ciprian Nicolăiasa a subliniat acest aspect – s-a făcut mare haz, râsul fiind prezent permanent în zona publicului. Este o montare cu multe calităţi, le veţi remarca imediat.
Al treilea moment şi ultimul – nu a mai fost niciun recital de această dată, cum au oferit, un dar nesperat, Raul Cârtea şi Niculae Constantin în seara de sâmbătă, chiar dacă nu mai erau în program, cum a făcut, două seri la rând, şi Emeric Imre – a fost oferit de trupa brăileană, mai precis de distribuţia şi echipa spectacolului „Sufletul. Puncte de veghere” în regia lui Radu Afrim pe un text contemporan bulgar al lui Dimitre Dinev. Şi acesta este comedie (foto deasupra este realizată de Radu Afrim), culmea la bază fiind… un priveghi, dar cum şi în viaţă nimic nu e negru sau alb sută la sută, nici aici moartea nu e totul, ci în jurul subiectului central se ţes tot felul de poveşti – cu puţină nuditate, puţină sau mai multă grosolănie, ca să nu fie prea plictisitor… ha… – pe care trebuie neapărat să le vedeţi singuri, piesa nu se poate povesti – ca întrun jurnal prost… şi nici nu se cade, arta Thaliei nu se rezumă. Şi repet încă o dată ce am scris la prima vizionare cu public, actorii joacă de plăcere, se simte, şi când înjură o fac cu sete, iar mârlănia unor/ acestor personaje are doar tuşele ce nu-i ştirbesc din nobleţea scenei, nu coboară în vulgaritatea şuşelor tv pe care unii le ridică la rang de – hm! – emisiuni…
Şi trebuie, revenind la Thalia, mai ales celor care nu aţi fost acolo să vă spun şi câte ceva din cuvântul rostit la începutul spectacolului de Mircea Bodolan, câteva concluzii şi mulţumiri. În primul rând a fost laudaţio pentru public, pentru au fost seri în care sala de spectacole s-a umplut până la refuz, plătitorii de bilete fiind în număr suficient de mare ca să merite şi anul viitor gândit un demers asemănător. Apoi au fost mulţumiri pentru echipa festivalului, pentru toţi cei care au făcut posibilă manifestarea în frunte cu primarul Aurel Gabriel Simionescu şi echipa sa, mulţumiri pentru toţi cei care au răspuns invitaţiei – în primul rând bulgarilor, oaspeţii avându-l în mijlocul lor pe însuşi Ilia Raev – directorul Teatrului dramatic şi de păpuşi „Vasil Drumev” din Shumen, dar şi celorlalţi care au transformat punctele din program în adevărate centre de atracţie. Demn de subliniat este faptul că directorul a făcut disctincţie între festivalul de tip clasic şi acesta, pe care l-a dorit mai mult o bucurie pentru actori şi alţi angajaţi ai teatrelor, să se cunoască, se se apropie, ca o vacanţă pentru cronicari şi reporteri. În opinia lui Mircea Bodolan, un festival pentru public ar fi mai mult o gală cu un singur teatru invitat cu mai multe spectacole reprezentative, un mai bun şi mai sigur prilej de cunoaştere, în tihnă, a repertoriului acestuia, a genurilor, a calităţii echipei.
Se cuvin mulţumiri şi sponsorilor, cei mai importanţi Alcovin Măcin şi Crama Terente – a căror contribuţie a fost mai mult decât benefică, provocând adevărate erupţii de idei după spectacole şi recitaluri – dacă vă zic că s-a cântat şi la pianul din sala cu oglinzi, Lucian Sabatos fiind maestrul de jazz sâmbătă seara, trebuie să credeţi că a fost ceva special – dar şi Bella Italia, mai sunt şi alţii (o să vi-I spun pe toţi la un moment dat, că merită).
Să spun că şi Veronica Dobrin, ex-directorul TMF, a fost mereu prezentă, directorul teatrului bulgar aducându-i binemeritate şi calde mulţumiri pentru că dumneaei a pus bazele, dar a şi transformat relaţia Brăila – Shumen întruna deosebită.
Şi dacă nu suntem de acord cu această opinie, festivalul tot are merite. Eu i-am dat 10, de bucurie pentru că am văzut multe spectacole pe care nu cred că voi avea cum să le urmăresc la ele acasă şi tot la fel au gândit mulţi spectatori; poate voi îi daţi altă notă, paote nu aţi venit deloc şi e pierderea voastră… poate nu vă place să gândiţi pozitiv şi vedeţi peste tot greşeli, scăpări, intenţii rele…. Nu văd unde ar fi fost; iar dacă nu a plăcut cuiva vreo piesă, nu e vina ei… a piesei, a lui – a teatrului ori a actorior, regiei etc. Ci e aşa cum îmi spunea Vili Perveli – regizorul bulgar, cu rădăcini româneşti, care a făcut regia cu Cătălina Buzoianu, a lucrat şi al teatrul nostru – sosit special pentru festival de la Silistra, unde lucrează: faptul că sunt piese mai bune sau mai puţin bune, după opinia diferită a publicului, că sunt unii care joacă mai bine şi alţii mai puţin bine, e normal, aşa trebuie să fie, în viaţă nu se poate altfel. Şi e bine, mai zicea Vili Perveli, că am avut ocazia să vedem toate acestea – bune, mai puţin bune – la un loc, ca să le putem compara în mod constructiv, aşa având ocazia de alt fel de concluzii dacât dacă nu am avea parte de altfel de vizionări.
Personal, am un gust amar… de păreri de rău că s-a terminat, nu a contat că toată ziua s-a derulat câte ceva (aşa că întregul fir al poveştilor va trebui să-l urmăriţi în continuare derulându-se pe paginile „Brăilei Chirei”, doar că le voi posta în ordine cronologică şi la data respectivă) până târziu în noapte. Dar nu spun noapte bună, ci poftiţi la teatru, poftiţi ca la o mâncare absolut necesară, trupului şi deopotrivă minţii, ochiului şi în egală măsură inimii, un fel de nectar pe care nu doar zeii îl pot consuma ci noi, toţi, cei care avem pretenţia că ne tragem din Oameni pentru care la început a fost Cuvântul, iară nu omuleţi care au mers şi merg de-a buşilea… sau se înconvoaie să nu-i scurteze cineva de cap ca în poezia cunoscută…
BRAILA CHIREI 