*Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste *Personalități din toate categoriile profesionale și sociale, fețe bisericești, scriitori și oameni simpli – pe mulți am ajuns să îi numim „Sfinții închisorilor”, pentru că au suferit regimul opresiv și nedrept din închisorile comuniste, motivul fiind cel mai adesea doar acela că nu erau de acord cu regimul politic și nu făceau pe plac comuniștilor
Data de 14 mai este Ziua națională de cinstire a martirilor din temnițele comuniste, moment în care se cuvine să menționăm că cei numiți în context Martiri pot fi toți cei care au suferit nedreptatea de a fi fost condamnați la închisoare fără o vină reală. Spun asta pentru că mă voi referi întâi la cineva care nu a murit în detenție, ca mulți alții, dar care a povestit despre acele vremuri. Mărturia sa ne poate da măsura crimei, dar criminalii/ vinovații pentru ce s-a pătimit în comunism nu au fost pedepsiți (Cum nici cei care au adus minerii în București în 1990 nu au fost pedepsiți!).
Cel la care vreau să fac primul apel aici este părintele Arsenie Papacioc (13 aug 1914 – 19 iul 2011) care a fost închis de comuniști dar a avut norocul să mai trăiască în libertate. Pentru că am luat recent – când am fost în drumeție cu Gabriel Lâlă – cartea „Veșnicia ascunsă într-o clipă” apărută în 2014 la editura Reîntregirea din Alba Iulia, voi cita din ea.
„Dumnezeu dă formă clipelor istoriei”
„M-au condamnat 40 de ani, să fie siguri că acolo voi rămâne pentru totdeauna. Fără discuție, s-a observat că ne-a apărat Dumnezeu grozav, deși noi, din partea dușmanilor eram mereu pe listele lor negre. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viața (…) doreau să ne dărâme complet din credința în Hristos. Ancheta a durat 90 de zile. A fost cea mai scârboasă perioadă. Te omorau și te băteau, numai ca să zici ca ei. <Nu, domnule! Nu zic! Tăie-mi capul și nu zic!>. Bineînțeles că apăram anumite lucruri. Dar, în sfârșit, au găsit: cu Rugul Aprins la Antim, unde făceam sâmbăta întruniri cu oameni de înaltă trăire. Găsiseră că noi făceam acolo propagandă și că ne organizăm împotriva lor. Ori noi făceam întâlniri duhovnicești (…) Era durere să te uiți la semenii tăi primejdioși, că n-aveau frică de Dumnezeu. Și mă uitam la pierderea lor. Pentru că problema vieții mele nu mi-o mai puneam. Așa cum începuseră să izbească și să lovească și să acuze, nu puteai să crezi că mai trăiești. Și atunci acceptai moartea cu orice chip. Și atunci nu mai sufereai lanțurile. Te întrista faptul că erau semenii tăi care făceau lucrurile acestea (..) Aiudul mai avea o secție, Zarcă. Acolo nu era glumă. Era moarte fără discuție, era regim de exterminare. M-au întrebat mulți dacă s-a făcut vreo minune. S-au făcut minuni! <Care?> au zis curioșii, <aceea că nu s-a făcut niciuna>. Dar să stai ani de zile nemâncat și pălmuit și să trăiesc acum nu e minune? Că am avut semne, că e divină și complexă ființă omenească, asta e altceva. Ajunsesem până acolo încât să văd cum iese sufletul (..) Simțeai ca forță, ca putere; secretul era acesta: prezența continuă la Dumnezeu, știind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic așa, dar lucrul acesta nu se raționaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteam face teatru acolo; în foc, nu poți ca să spui: mai așa sau așa; e foc, arzi pe toate părțile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet. Dar ce s-a constatat? Lucru foarte greu de înțeles și de prezentat: simțeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia dușmanului, ceea ce m-a făcut să spun <Dumnezeu dă formă clipelor istoriei>. Acesta este un semn pe care nu l-ar înțelege lumea. Descopereai frumusețea și Dumnezeul din om (…) Dacă nu ești prezent, cazi, ești vândut (…)„.
Fericitul Vladimir Ghika
Abia acum fac apel la biografia unui Martir adevărat, cel care este Fericitul Vladimir Ghika așa cum l-a canonizat Biserica Catolică pe Monseniorul Vladimir Ghika (25 dec 1873, Constantinopole – 16 mai 1954, Jilava). Nu mai dau referințele biografice – sunt destule pe internet (sper, corecte), există și pagina web https://www.vladimirghika.ro pe care vă invit să o cercetați – pentru că sunt și destule cărți (pdf) acolo.
Vreau să îmi amintesc eu însămi cum am ajuns, în 2012, să iau parte (întâmplare!) la Notre Dame, la una dintre liturghiile ce au precedat actul oficial de la Vatican – semnat de papa Francisk într-o miercuri, era 27 martie 2013 -, decretul prin care Biserica recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan (…) ucis din ură față de credință (…), la 16 mai 1954”. Cu alte cuvinte, trecerea Monseniorului Ghika – urmaș de domnitor din țară românească – în calendarul Sfinților ca Fericit (preot martir). Atunci nu mi-a venit să cred… a fost un dar absolut special (va trebui la un moment dat să îmi dau seama care e rostul lui adevărat pentru mine) și o bucurie lăuntrică greu de transpus în cuvintele de toată ziua… 
Dar altceva vreau să subliniez aici. Fericitul Vladimir Ghika era preot catolic în 1934, prin activitățile sale misionare și de caritate aflându-se în acea perioadă la Bruxelles. Când a aflat că Panait Istrati, de care îl lega o amiciție specială, era internat în sanatoriul pentru tuberculoși în București și că nu se simte bine, imediat a luat trenul și a mers să îl îmbărbăteze pe Panait Istrati, să îi fie aproape. Nu zic mai mult. Doar să ne rugăm Fericitului Vladimir Ghika!
Poeți în închisorile comuniste
Din tot felul de motive care se învârteau in jurul ideii „nu ești cu noi, ești împotriva noastră”, scriitorii au fost și ei țintele comuniștilor iar unii au ajuns în temnițe. Nu toți au murit acolo, dar poezia nu s-a lăsat ținută între zăbrele. Stau mărturie versuri de (numesc doar pe câțiva) Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dinu Pillat, Constant Tonegaru (el a murit în închisoare), Vasile Voiculescu, Sandu Tudor, Ion Caraion care a confirmat (și el) că în închisori se scria poezie „care în gând, care pe-o bucată de sticlă, care pe-o tăbliță de lemn, pe-un papuc, pe-o pingea, pe o coajă de săpun sau pe spatele gamelei. Hârtie nu era, hârtia era prohibită. Pentru un simplu petec de sac de ciment sau pentru o gămălie de vârf de creion, obținute și acelea câine-câinește, cine știe cum, rar, prin curajul demenței, s-a întâmplat neîntâmplător să fie omorâți oameni. Și totuși toată lumea scria și nu toată lumea era numai din poeți alcătuită”.
De altfel, sunt tot felul de povești despre Martirii închisorilor comuniste. Merită să le cunoaștem. Nu doar pentru că fac parte din istoria noastră, ci și pentru ceea ce spunea Nicolae Iorga: „Cine uită, nu merită!”
Nota autorului. Scriu acest text cumva literar (și la persoana întâi) pentru că anumite subiecte – de care (unii) ne simțim mai legați – ar merita citite altfel, ele adresaîndu-se întâi inimii.
Foto 1 – Arsenie Papacioc, cartea; foto 2 (via site) – Monseniorul Vladimir Ghika vizitându-l pe Panait Istrati la sanatoriul bucureștean (1934); foto 3 (via site) – Fericitul Vladimir Ghika; foto 4 via Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei – galeria deținuților și deportaților politic (Muzeul Sighet gândit de regretatul Romulus Rusan și realizat împreună cu soția sa, poeta Ana Blandiana, plus o echipă de specialiști)
Armanda Filipine & revista Braila Chirei & Armanda Filipine
BRAILA CHIREI 