Farmecul, imposibil de refuzat, al filmelor polițiste din genul „clasic”


*Dar mai ales regalul spectacol oferit de actorul David Suchet jucându-l pe Hercule Poitot

(Notă. Poate pentru unii, se voi spune aici pare banalitate. Dar cum nu toți cunoaștem arta dramatică și filmul… pentru că un film – la fel, teatrul – nu e doar o poveste, un decor, câteva personaje… ce spun aici e, sper, binevenit. Câteodată e frumos să înțelegi. Pentru că arta cinematografică e mai mult decât ce pare la suprafață. La fel cum și politica pare doar subiect de bârfă… și nu e!)

Când simt nevoia de ordine și farmec – două noțiuni care par cumva greu de apropiat – și pe care nu le regăsesc în viața de zi cu zi, mă grăbesc să revăd filme după Aghata Christie, cele cu minunea de personaj Hercule Poirot. Nu oricare…e-adevărat. O să mă refer altă dată la cele în care celebrul detectiv este interpretat de Peter Ustinov, dar acum mă voi opri (oricare moment e bun) la altele. La cele cu David Suchet (foto 1 – exact în rolul la acre mă refer aici), un actor care a reușit performanța de a face atrăgătoare câteva manii, ticuri și defecte, cum e felul caraghios de a rosti cuvintele în limba engleză (nu uităm că el, în cărțile talentatei scriitoare, este belgian).

Adesea încerc să definesc, și nu e deloc simplu, toate aceste elemente care dau farmec filmelor englezești după Aghata Christie – o întreagă serie, întinsă pe câțiva ani buni pentru că îl vedem îmbătrânind de pe dragul nostru personaj principal, pe secretara Lemon, pe prietenul său Hastings și pe polițistul Japp. Nu e doar felul unic în care pășește Poirot/ David Suchet, cu toate că și acest mers special, ajutat de un baston impozant și adesea complet inutil, contribuie la farmecul personajului. Nu e nici mustața sa deosebită, pe care o îngrijește cu delicatețe – fără să facă un secret din asta, dar cu siguranță și acest mic detaliu de fizionomie are un rol destul de mare în nota sa de atractivitate.

Cu siguranță s-a spus prin cronici (nu le-am citit, dar trebuie să existe în presa de specialitate engleză în special!) că Poirot-ul lui David Sachet este maniacal și inteligent exact cum l-a vrut Aghata Christie. O inteligență care depășește cu mult media, de aceea are și o faimă pe măsură. Una dintre manii ține de ordine, felul în care se grăbește să aranjeze, să alinieze obiecte – pe etajere, noptiere, rafturi… în ordine, la distanțe egale, ca o înșiruire matematică din care nu lipsește regula. De fapt este o calitate pe care i-a atribuit-o autoarea, îmi place să cred, în consonanță cu ordinea pe care o desprinde, în final, rezolvând misterul morților și descoperind vinovatului/ vinovații. Tot la capitolul manii se poate include felul cum ia masa Poirot: mereu îmbrăcat elegant, chiar și în interiorul casnic – cu toate că la el (în fine, în film) acest interior e mai degrabă birou (de detectiv, evident), nu simplă casă.

Toate aceste detalii și încă vreo câteva fac deliciul filmului – părerea mea. Plus subiectul, care nu se demodează. Mereu vor exista – fie că decorul, stilul arhitectural, moda se schimbă (deci timpul însuși) – oameni avizi de îmbogățire și care fac orice, deci și crimă pentru a-și atinge scopul, îndrăgostiți care vor să fie împreună în ciuda tuturor impedimentelor și atunci pot să și ucidă pentru a fi împreună, parteneri de afaceri care vor să-și ascundă cu orice chip greșelile, acest aspect putând fi tradus prin crimă etc.

Evident că vârful atracției rămâne finalul fericit – rezolvarea crimei. În cazul filmelor polițiste e, cred, de la sine înțeles că finalul fericit e de preferat oricărui altuia. Această nevoie de ordine (dreptate – ne place să-i spunem) e și ea undeva bine înfiptă în mintea unora dintre noi. Poate cu educație. Poate cu dorință proprie. Dar e inclusă în pachetul „clasic”. Mie îmi place. Îmi oferă siguranță și îmi dă încredere, mai ales atunci când lumea reală din jur e contrariul a ceea ce e în film – nu oferă siguranță, încredere și nici măcar o urmă vagă de speranță că ar urma în viitorul apropiat așa ceva…

Vizionarea unui film bun e o terapie pe care vă invit să o urmați chiar dacă nu aveți neapărat nevoie. Pentru că filmele la care mă refer (bine, au englezii cu ce bani le face!) în întregimea lor sunt fermecătoare: poveste bună, locuri de filmare superbe, costume impecabile, muzica exact câtă trebuie, actori foarte buni, plus șansa de a te bucura de un personaj care depășește media inteligenței celorlalți. Și finalul in care vinovatul își primește pedeapsa! Evident că, trebuie să recunosc, la toate acestea contribuie regia și echipa filmului, dar… dacă Aghata Christie nu-l gândea astfel pe Hercule Poirot… despre ce mai vorbeam acum?

Foto 2: scriitoarea engleză Aghata Mary Clarissa Christie, Lady Mallowan (15 sept. 1890 – 12 ian. 1976)

Armanda Filipine Armanda Filipine & revista de cultură și informație Braila Chirei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.