Profesia, alegeri la superlativ. Interviu cu Profira Gagu, cosmetician

*Specialistul Profira Gagu, care a infiintat salonul Feminaserv – Brăila, str. Mihai Eminescu 14, tel. 0239/ 612949, spune ca profesia, pentru care ofera pasiune si disponibilitate maxima, a imbogatit-o mai mult decat orice altceva

 

Intre doua programari, la salonul Feminaserv (il stiti, cel din Braila, str. Mihai Eminescu 14, tel. 0239/ 612949… ar trebui sa folositi la maximum tot ceea ce va ofera echipa! Mai multe si la https://brailachirei.wordpress.com/2014/03/26/salon-feminaserv-locul-unde-frumusetea-inseamna-sanatate/) am trecut sa o salut pe Profira Gagu. Poate ca multi ati trecut pe acolo, dar va invit sa o cunoastem pe bine.

Profira Gagu

Profira Gagu

Armanda Filipine: Cine e Profira Gagu?

Profira Gagu: O persoana imbogatita de meseria de cosmetician, daruita acesteia, cu obligatii doar fata de sanatatea pielii, cu retineri foarte mari fata de cei limitati, care se “inghesuie” sa o practice “mecanic”, fara sa studieze temeinic, fara sa investeasca.

Armanda: Ce a facut Profira Gagu de cand nu am mai vizitat-o?

Profira Gagu: S-a specializat, s-a seminarizat, s-a informat, s-a pregatit! Nu pot altfel! In cabinet folosesc doar produse ce au in componenta lor ingrediente cu efect medical dovedit sttintific, cu efecte pozitive pentru piele. In ceea ce ma priveste, nu folosesc ingrediente “la moda”, cu eficienta nedovedita, de aceea in cabinetul meu nu au nicio sansa. Dintotdeauna am fost cu garda sus vis-a-vis de reactia alergica la produsul cosmetic. Pielea nu uita nimic! M-am confruntat o singura data cu o reactie alergica, clienta nefiind sincera si ascunzandu-mi adevarul, dar stiinta de carte a fost antidotul meu. Am renuntat de foarte multi ani sa mai folosesc produse care contin parfumuri sintetice, parabeni (conservanti chimici), extrase de origine animala, coloranti, parafina (uleiuri minerale). Anul viitor voi putea sa ma bucur pe deplin, pentru ca vom avea in familie un farmacist. Ma consult din ce in ce mai des cu el, imi este chiar de un real folos, il pasioneaza tot ceea ce tine de natural, eco, biologic. Asadar, eficienta este maxima cand folosim produse specializate, pe diagnostic de ten, dat de specialist. Cu siguranta, pielea ne va multumi si va arata in consecinta! Am format sute de tineri in ultimii 26 de ani, Unii isi castiga existent din asta, altii fac performanta. De peste opt ani scolarizez cosmeticiene, coafori, frizeri, manichiuristi-pedichiuristi. Noi, formatorii din generatia mea, suntem foarte exigenti, perfectionisti. Unii tineri apasa cam tare pe acceleratie, fara sa-si stabileasca o directie… Aici vom avea mult de lucru! Cursurile organizate de Feminaserv sunt autorizate si recunsocute in Uniunea Europeana. Tehnicile de lucru cu care formam tinerii sunt germane, eu le stapanesc pe deplin, le ador chiar. Dar nu excludem nimic nou si care duce la invatare temeinica.

Armanda: Sa revenim la aspectul pielii. Ce trebuie sa facem ca sa avem o sanatate care se vede?

Profira Gagu: Pentru un viitor sanatos al pielii dumneavoastra, este imperios necesar sa ne educam in acest sens. Consultati-va cosmeticiana, ideal este sa preferati o specialista bine pregatita, bine informata. Cosmetica decorativa nu ma defineste pe mine, din nefericire aceasta a devenit in zilele noastre un fel de xerox… Toate persoanele care se penseaza au aceeasi forma la sprancene, toate machiajele arata la fel etc. Aspectul pielii, da! Nu poti sa ai eficienta maxima daca toleranta nu e optima. Totul e parfumat ca o zi de mai, deci corpul este incarcat inutil cu parfumuri sintetice. Am citit un articol scris de specialisti germani in care se spunea ca s-au gasit urme de parfum si in laptele matern! Conservantii dau si ei intoleranta pielii, de aceea prefer productia in vid si ambalarea in dozatoare special. Am mare grija sa-mi controlez clientele vis-à-vis de ingrijirea pielii sensibile a copiilor. Riscul de a ne imbolnavi de cancer de piele incepe cu numarul de insolatii sau arsuri solare din copilarie. Repet: pielea nu uita nimic! Eu recomand creme care calmeaza pielea iritata si neutralizeaza radicalii liberi, care stimuleaza mecanismul de autoaparare la nivel de ADN al pielii. In acest fel, pielea se odihneste, nu se decojeste si bronzul se mentine o perioada indelungata. Sunt foarte entuziasmata de rezultatele pe care le-am obtinut in ultimii cinci ani referitor la tulburarile de pigmentatie. Acest concept “Know How White” ma satisface pe mine ca profesionist si pe clientele mele, pe deplin, iar daca o sa vorbim de peelinguri, eu lucrez de zece ani cu peelingul biologic. Beneficiile sunt maxime. Un mic secret: clientele mele nu mai folosesc fond de ten. Eu le recomand cremele compacte cu Argila, pigmenti naturali si acid hialuronic; totul e perfect, pielea respira.

Rezultate spectaculoase am obtinut cu epilatia definitiva. Nu vreau sa folosesc prea multi termini tehnici, important e sa-ti vezi clienta fericita, ca te imbratiseaza si merge cu capul sus pe strada fara sa-si mai ascunda fata cu pilozitati. Multe dintre cliente mi-au devenit bune prietene; le multumesc pentru aceasta. Duc o mare lupta cu cele care apeleaza la manevre spectaculoase, de moment, neinteresandu-le ce se va intampla dupa cateva luni de zile. Ar trebui sa ne gandim mai mult pana luam o decizie si nu uitati: 99 la suta dintre barbati va vor naturale.

Cabinetele mele sunt dotate la standarde europene, peste nivelul lux, dar penetrez substanta asa cum ma invata specialistii, fara sa fortez celula; este foarte important. Metabolismul pielii nu trebuie fortat, ci respectat si ajutat. Iti multumesc, Armanda, ca ai trecut pe la Femina. Acum  intru in cabinet, ca mi-a venit programarea!

 

Marea muzică, Brăila, Hariclea Darclee… Interviu cu soprana Mariana Nicolesco

Viitorul artei cântului e în perpetuarea marilor tradiţii

La fiecare întâlnire de la Brăila cu soprana Mariana Nicolesco, fie că e Festival-Concurs international de canto Hariclea Darclee, fie că sunt Cursurile de Măiestrie Artistică ”Master Classes”, avem șansa să dialogăm cu maestra și să intrăm, cum se spune, în miezul problemei – în creuzetul intim al actului artistic de cel mai înalt nivel. Am profitat, deci, de întâlnirile din perioada 1 – 6 august când s-au desfășurat Cursurile ”Master Classes”, și am rugat-o să îmi ofere un interviu. Întrebările sunt cam stufoase, recunosc, dar cred că sunt destul de cuprinzătoare pentru a afla și noi, profanii, ceva mai mult despre Marea muzică și lungul drum spre performanță.

Armanda FILIPINE – De fiecare dată, întâlnirile cu dumneavoastră, fie că sunt la Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée ori la Master Classes, stimată doamnă Mariana Nicolesco, sunt o ocazie fericită pentru public să asculte muzică de o mare frumuseţe, de a fi martor al unor îndrumări de o valoare deosebită, aşa cum menţiona şi dr. Stephan Poen la conferinţa sa.

Mariana NICOLESCO –  Ideea e aceea de a face muzică împreună, de-a împărtăşi noilor talente din considerabila experienţă dobândită de mine de la Maestra mea, Jolanda Magnoni, la Roma, de la celebrii dirijori sub bagheta cărora am cântat în marile teatre ale lumii şi mai ales de la iluştrii colegi pe care i-am avut ca parteneri pe scenă, purtători ai tradiţiilor care asigură perenitatea cântului la cel mai înalt nivel. Tinerii care au venit şi continuă să vină în număr considerabil la Brăila ştiu că nicăieri în lume nu întâlnesc un spirit deschis şi colegial ca aici, o ospitalitate ca a noastră şi nici dorinţa de a le transmite secrete fundamentale ale artei sacre de care se apropie cu toată fiinţa lor.

– Există din partea unor iubitori ai Marii Muzici un anume dor de trecut, o stare de melancolie şi de neîmplinire chiar, considerând că în prezent nu ar mai fi voci atât de minunate cum a fost vocea Haricleei Darclée, cum este vocea
dumneavoastră, şi nici montări serioase de opere pe marile scene ale lumii, mulţi regizori etalând idei foarte ciudate, cum am văzut recent la TVR Cultural  într-o reprezentaţie cu Romeo şi Julieta  în care Romeo era îmbrăcat în haină de piele, ca motocicliştii de azi.

– Întotdeauna există în sufletele oamenilor o undă de paseism, fiindcă nu putem compara ce se întâmplă azi decât cu trecutul, aşa cum îl cunoaştem noi, sau aşa cum ni-l închipuim. Nimeni neputând aduce pe lume voci extraordinare, decât Cel de Sus, e rezonabil, cred, ceea ce spun adeseori, şi anume că fiecare trebuie să obţină maximum posibil cu mijloacele pe care le are. Atunci putem spune că suntem cu adevărat în serviciul muzicii, că ne-am împlinit menirea, şi publicul simte şi apreciază acest lucru. În acest sens evoluăm, şi din ce în ce mai bine, la Brăila. Este şi motivul pentru care se prezintă la Master Classes tinere voci venite de peste mări şi ţări şi, evident, mulţi artişti din ţara noastră. Motivarea prezenţei lor la Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée este legată tot de aceste considerente. Cine ar avea naivitatea să-şi închipuie că toţi cei peste 180 de concurenţi care se înscriu în competiţie îşi imaginează că-l vor câştiga? În schimb toţi cei înscrişi sunt siguri că vor face un substanţial salt înainte în arta lor. Acesta e un lucru fundamental. Pe de altă parte, e un trist adevăr acela că e mult mai uşor să practici cultul urâţeniei, pretins expresivă, decât pe acela nobil şi greu de atins al frumosului. Iar unii regizori de operă au întrecut toate limitele decăderii, de care fug în fapt tinerii care vin spre mine, de exemplu.

– Magazinele cu muzică clasică sunt rare în România, avem doar câteva teatre de operă. Oare această muzică sublimă şi spectacolul de operă sunt destinate doar unor elite? Oricum, Brăila, prin Dumneavoastră, e o Capitală mondială a artei cântului…

– Fără voci, fără cânt la un înalt nivel, teatrul de operă nu există. Forţa noastră e aceea de a pregăti foarte serios şi cu rezultate excepţionale acest fundament al spectacolului liric. Este un adevăr acela că teatrele de operă, în lumea întreagă, sunt susţinute financiar fie de state, fie de sponsori. Şi că publicul îşi poate permite, în Occident, să plătească sume considerabile pentru biletele de intrare în paradisul cântului care e cutare sau cutare teatru de prestigiu. La noi lucrul acesta e imposibil deocamdată. Dar tradiţia pe care o perpetuăm prin aceste Master Classes, prin Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, e fundamentală şi pentru artiştii occidentali
care azi nu prea mai au unde să se formeze conform minunatei idei pe care şi-o fac despre voci şi despre cânt. De aceea vin la Brăila,
din Italia, patria cântului, a muzicii şi a spectacolului de operă, din Spania, din atâtea alte ţări europene, ca şi din Statele Unite, dinChina, din Rusia.

– Anul viitor aşteptăm o nouă ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto. Ce ar trebui să facem noi, brăilenii – public, administraţie – pentru ca ediţia din 2012 să fie una foarte bună, una care să merite tot efortul pe care ştim că-l faceţi?

– După senzaţionala ediţie 2010 dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, ale cărei ecouri nu s-au stins nici în ţară nici în străinătate, vom pregăti din timp un nou succes de răsunet. Aşa cum spun mereu, numai printr-un efort colectiv putem ajunge la împliniri majore. Iar dacă mi-aş dori ceva e să-mi pot limita eforturile la planul artistic şi organizatoric, lăsându-le altora, pe cât posibil, grijile legate de problemele
de finanţare.

Mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde acestor întrebări, mulțumim pentru stimulatoarea și tonica dumneavoastră prezență la evenimentele dedicate Haricleei Darclee la Brăila, mulțumim pentru ajutorul pe care îl oferiți astfel tinerei generații de vocaliști, cum va place dumneavostră și domnului Stephan Poen să le spuneți tinerilor interpreți care vin din întreaga lume în urbea natală a sopranei care a fost prima Tosca.

Horia Suru şi regia la „Domnului profesor, cu dragoste”. Interviu

După un spectacol cum este „Domnului profesor, cu dragoste” pus în scenă de Horia Suru la Teatrul „Maria Filotti” din municipiul Brăila cred că se impunea un interviu. Prime impresii în variantă proprie aveţi aici https://brailachirei.wordpress.com/2011/06/19/spectacolul-%E2%80%9Cdomnului-profesor-cu-dragoste%E2%80%9D-din-carnetul-primelor-impresii/

Armanda Filipine: De unde vine dorinţa asta, de a face regie, la un actor – este adevărat, unul cu palmares?

Horia Suru: Nu aş zice neapărat că dorinţa de a face regie e cea mai fericită formulare. Poate că e o necesitate, un actor în cariera lui nu se întâlneşte des cu rolurile preferate, temele care îl interesează, direcţiile în care ar dori să construiască etc. Caut să regizez situaţii şi personaje pe care eu însumi aş vrea să le joc (deşi niciodată nu aş juca în propria-mi regie, e un pact pe care l-am facut cu mine şi nu-l voi încălca). Fiind actor, înţelegând actorii, ei devin preocuparea mea principală şi în acelaşi timp sursa primă de inspiraţie în spectacolele mele. Modelez o scenă sau un spectacol întreg când propunerile unuia sau altuia mă conving. Nu caut să-i trag cu de-a sila în lumea mea ci mai degrabă să mă introduc eu în lumile lor personale şi să selectez de acolo ceea ce am nevoie. Mai mult decât peisajul muzical sau imagistic mă interesează traseul unui personaj în lumea creată de mine. Şi în acest spectacol am avut timpul de a-i observa pe copii (care au inceput cu 3 săptămâni de antrenament fizic cu Adrian Iacov şi Workshop de dans cu coregrafa Sophie Robinson) şi pe actori (la lecturile la masă) până am făcut selecţia finală şi apoi distribuţia. Au avut toţi şansa să arate şi să se arate până să începem propriu-zis să construim spectacolul. Pe de altă parte, am început să regizez spectacole cu tineri de la vârsta de 16 ani, continuând şi în facultate şi după ce am început să lucrez la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Cunosc foarte bine acest segment de vârstă (perioada liceului) şi în egală măsură mă preocupă această vârstă a întrebărilor, a nesiguranţei, a dezvoltării în gândire, în corp, a senzualităţii şi sexualităţii incipiente, a marilor pasiuni, a greşelilor, a alegerilor…E o vârstă extrem de vie, de energică şi în acelaşi timp extrem de adevărată; bineînţeles că încerc în aceste spectacole să mă folosesc la maximum de vitalitatea şi dorinţa lor de viaţă, de a se exprima liber, fără constrângeri.

A: Spectacolul are marele avantaj că este nu numai pentru tineri, ci şi cu tineri. Cum a fost lucrul cu ei? Au învăţat uşor ce aveau de făcut? Au avut şi ceva libertate de exprimare sau a fost totul impus?

Horia Suru: Între actorul cu cea mai mare experienţă (născut în 1942) şi cel cu cea mai mică (născut în 1997) se regăsesc alţi 23 care să acopere această întindere a timpului, fiecare aducându-şi aportul sau pus în slujba mesajului pe care vrem să îl transmitem cu acest spectacol. „Domnului Profesor Cu Dragoste” ca şi arta în general nu se adresează doar unui anumit segment. Vrem să credem că spectacolul nostru construit nu doar cu tineri sau bătrâni nu vizează doar pe unii sau pe alţii. Mai bine aş zice că este pentru toţi cei care sunt interesaţi să vină la teatru. Cei care nu vin la teatru ca pe stadion sau ca la un spectacol de balci. Sau o şuşă de la capitală. Evident ca mi-aş dori cât mai mulţi tineri la acest spectacol ca de altfel la toate spectacolele mele. Cred în publicul tânăr, în deschiderea lui mult mai mare faţă de cei care se indignează când văd un umăr dezgolit sau un cuvânt mai „dur”. Elevii pe care i-am selectat i-am luat de la zero, de aceea a fost dificil până am reuşit să stabilim un limbaj comun al lucrului (şi al dansului) şi de asemenea o disciplină de lucru, zilnică, care să-i ajute să reziste unei perioade de repetiţii atât de lungi şi obositoare fizic dar şi să ajungă la performanţa necesară spectacolului. Sunt convins ca oricare dintre ei, dacă manifestă acelaşi interes şi putere de muncă, poate fi un nume de care să auzim pe viitor.

A. Ideea de a folosi atât de intens şi de masiv zona de coregrafie mi se pare extraordinară. Vine şi in sprijinul mesajului… dar i-a pus la grele încercari, cred, pe tineri. Cum aţi făcut faţă provocarii dansului, pentru că din ce am înţeles, s-a lucrat la foc continuu?

Horia Suru: Spectacolul „Domnului Profesor Cu Dragoste” se bazează pe scenariul filmului omonim în regia lui James Clavell din 1967, acţiunea desfăşurându-se cu puţin timp după terminarea razboiului într-o Londră destul de afectată. Deşi problemele cu care se confruntă elevii sau mesajul scenariului este extrem de actual şi astăzi oriunde în lume, se punea totuşi problema limbajului şi a unor situaţii specifice sfârşitului anilor 1950. De aceea în încercarea de a portretiza această lume a cartierului dură, violentă, periculoasă…am preferat să nu folosesc expresii la modă azi pe care poţi să le auzi la orice colţ de stradă, ci să încerc să exprim prin dans violenţa, frustrările şi toată lumea interioară a personajelor… Să tratez azi acest subiect prin muzică (Muse, Jay-Z) şi tehnici de dans ca street battle, parkour, contact improv etc.
A. Este un spectacol care merită vizionat de toţi tinerii, evident şi de toti elevii. Dat fiind ca unii nu vin deloc la teatru, cum vă gândiţi să ajungă totuşi mesajul la ei, la cei care nu înţeleg importanţa actului artistic – cum de altfel sunt şi destui adulţi, oameni care cred ca nu e (şi) pentru ei arta Thaliei ori care gustă mai mult genul uşor, bulevardier, comic?

Horia Suru: Cel mai important este ca spectacolul să existe. Sa fie susţinut, să se joace, să nu i se pună piedici cum se întamplă de multe ori. Trebuie ajutat inclusiv de dumneavoastră să fie văzut şi nu doar în Brăila. Aştept de la acest spectacol ca elevii să-şi invite profesorii, părinţii.. la teatru.(şi nu practica inversa atât de defectuoasă când profa x trenuie să vândă n bilete la un Caragiale prost înteles de pe nu stiu unde ca să-şi scoată şi ea un 5 la suta). Asta ar fi miza pentru mine. Şi sunt convins că, nesupuşi unor presiuni inutile, tinerii intre ei vor crea o emulatie prolifică astfel încât spectacolul să existe.
A. În fiecare act artistic există şi dorinte ascunse, mesaje subliminale, asperităţi şi dileme interioare ale creatorului…. La Horia Suru care este resortul intim în demersul teatral? De unde pasiunea, câte întrebări te macină, ce vrei să descopere neaparat publicul?

Horia Suru: Eu încă încerc să mă descopăr pe mine, să-mi caut (un)drum(ul), să profit de orice ocazie să pot formula întrebări prin spectacolele mele. Nu caut noul sau originalul în teatru. Nu vreau nici să şochez lumea şi nici să demonstrez cuiva ceva, ci doar să mă descopăr pe mine în lumea poveştilor ce apuc să le spun.

A. Mulţumesc pentru rabdarea de a lămuri aceste chestiuni şi salut demersul tău regizoral cu o urare: să ne vedem după un festival în care primeşti un premiu important care să-i bucure la fel de mult şi pe mai tinerii tăi colegi de platou – elevii braileni din spectacol – dar şi pe noi toţi!

Horia Suru: Multumesc şi eu.

 

Interviu cu regizorul Vlad Cristache. Cu onestitate, despre regie, texte şi public

L-am cunoscut pe Vlad Cristache, cel care pune în scenă la “Maria Filotti” nici mai mult nici mai puţin decât Ibsen şi “Peer Gynt”, întâi prin intermediul CV-ului – unul plin cu premii, cu participări în jurii şi la seminarii de profil – gesturi sociale rarisime chiar şi pentru mulţi regizori mature, maturizaţi, după care l-am întâlnit în teatrul brăilean şi m-a uimit cu simplitatea şi naturaleţea sa, calităţi de asemenea rare la reprezentanţii categoriei profesionale din care deja face parte.

Şi deja văd cum va fi cucerit publicul de acest tânăr care vrea să fie fără fasoane, şi chiar este, care vrea să fie onest şi chiar este. Şi abia aştept să se confirme aşteptările, şi să aplaudăm un spectacol de calitate, onest aşa cum şi-l doreşte, dar foarte bun, care să ducă faima dramaticului brăilean dincolo de graniţele locale cum s-a mai întâmplat şi când au regizat aici Cătălina Buzoianu, apoi Radu Apostol – şi juca alături de Liliana Ghiţă foarte tânărul pe atunci Marius Manole, după aceea Radu Afrim, şi mai încoace Victor Ioan Frunză

Până la aplauze, să facem cunoştinţă cu tânărul regizor şi “puiul” său din curtea Thaliei.

N. aut. Pentru uşurinţa dialogului, am trecut direct la persoana a doua singular, fără să uzitez pronumele de politeţe, tocmai pentru ca fluenţa verbului să facă mai plauzibilă largheţea nuanţărilor şi estomparea tuşelor – chiar dacă vorbim depre arta unde Masca se colorează intens pentru a fi vizibilă, unde verbul/ cuvântul este strigat pentru a se face înţeles.

Armanda Filipine: Discut cu Vlad Cristache, regizor, absolvent, nu ?

Vlad Cristache: Da, absolvent de regie teatru la UNATC Bucureşti…

Armanda: Şi ce am văzut în CV este impresionant pentru cineva de vârsta asta…

Vlad: da… (râde)

Armanda: Zi-mi şi mie, te rog, cum abordează un tânăr o problemă atât de spinoasă care e Ibsen şi care e Peer Gynt?

Vlad: Nu cred că este o chestiune de tânăr sau de bătrân, ci o chestiune de personalitate şi de sensibilitate umană. Şi, mă rog, în toate lucrurile pe care le citesc şi pe care încerc să le povestesc cu ajutorul spectacolelor pe care le fac, încerc să am o doză de onestitate faţă de ceea ce simt eu că trebuie comunicat în anul 2010, pe data de 11 septembrie sau cât o fi astăzi. Cred că în fiecare secundă trebuie să ai ce transmite oamenilor şi cumva cred că regizorul, un regizor bun sau un regizor important se defineşte printr-o sensibilitate acută pentru anumite texte şi o antenă pentru comunităţi. Dacă ai norocul să ai antenă pentru comunităţi, înseamnă că ceea ce simţi tu faţă de textul respectiv e posibil să fie o chestie universală pe care o simte întreaga comunitate. Şi apropo de Ibsen… pentru toată lumea ar putea părea că e o mare provocare, dar e pur şi simplu un text care mi-a spus ceva şi pe care vreau să-l povestesc întrun fel personal, aşa cum l-am citit eu acum.

Armanda: Vorbeai de comunităţi ; asta înseamnă că ideea ta de teatru şi de regie implică neapărat o comunicare deosebită cu lumea, nu ?

Vlad: Păi, în principiu, nu faci un spectacol de teatru pe care să-l vezi tu, singur…

Armanda: … dar sunt destui egoişti – a se vedea ghlimelele de rigoare – care îşi spun că nu contează părerea nimănui, că este importantă doar viziunea lor şi atât, dacă înţelege cineva ceva bine, dacă nu, asta e…

Vlad: Da, îl faci avându-te pe tine ca spectatorul ideal căruia i te adresezi. Şi dacă îţi place ţie, speri să poată să placă multora. Dar antena asta pentru comunităţi, pe care eu cred că o am, sper să funcţioneze, adică dacă mie îmi place ceva sunt convins că există şanse ca multora să le placă acelaşi lucru.

Armanda : Şi cât de mult te raportezi la text şi la subtext ? Cu alte cuvinte, cât de mult vrei să ridici ştacheta ?

Vlad: În perioada asta mă interesează anumite teme pe care vreau să le dezvolt prin nişte texte care pot permite chestia asta. Piesa aceasta de Ibsen este un text pe care eu l-am citit ca pe o pledoarie pentru libertate, pentru un spirit rebel şi sensibil care nu se poate integra într-o societate meschină şi mediocră. Cumva e o dorinţă care există în mine, şi care se transferă prin acest text în spectacol, de a evada dintr-o societate banală, rutinizată şi mediocră, care nu permite naşterea niciunui sentiment pur.Ca să evadeze dintr-o lume meschină, mediocră şi banală, Peer Gynt îşi construieşte o lume imaginară de care nu se mai poate debarasa. Trăieşte pe muchia dintre vis şi realitate, şi la un moment dat ajunge în pragul nebuniei iar către finalul piesei, din păcate, devine un individ la fel de mediocru ca cei de care fugea la început.

Armanda: Şi din nefericire, asta e drama omenirii în general, acum şi dintotdeauna…

Vlad: Cumva, cred că interpretarea pe care am dat-o textului e (super)universală şi (super)recognoscibilă pentru toată lumea, pentru că, în fiecare om, fie că e muncitor la fabrică, fie că e tâmplar, fie ca e profesor universitar există o doză de tânăr visător, care regretă că nu poate face lucrurile pe care le visează.

Armanda: Cum spuneai mai devreme, în lumea asta meschină şi banală… încerci să subliniezi chestia asta în spectacol ?

Vlad: Da, asta e ideea.

Armanda: .. că el vine de-afară, dintr-o lume care este aşa şi pe scenă, şi ?

Vlad: … şi încearcă să evadeze. Şi cumva eşecul lui de a evada din această lume se traduce într-o durere profundă a spectatorului, care ştie că nici el nu poate face lucrul acesta. În linii mari, cam despre asta ar fi vorba ; prima parte a spectacolului este o pledoarie pentru libertate şi pentru vis, şi a doua parte constată eşecul de a evada din lumea banală şi rutinizată şi, cumva, aplatizarea lui Peer cu toţi ceilalţi indivizi din societate. Şi singurul lucru care îl salvează, în final, este dragostea…Avem în faţă un personaj care porneşte de la 20 de ani până la 80 de ani, şi care încearcă toate lucrurile posibile : pleacă prin toată lumea, caută toate marile adevăruri ale vieţii, şi chestii de genul ăsta, şi la un moment dat, după ce se transformă într-un individ mediocru şi banal, ajunge să-şi găsească înţelepciunea şi să îşi găsească adevăratul ţel al vieţii, la finalul ei, prin dragostea faţă de femeia pe care nu a băgat-o în seamă 60 de ani … E o chestie pură, nu ştiu…daca nici asta nu e o poveste care merita spusă… (râde)

Armanda: Şi am devoalat cam mult din spectacol.

Vlad: Da…

(va urma… interviul e ceva mai amplu, cu alte amănunte despre spectacol şi alegerea interpretului principal , vă invit să-l urmăriţi pe „Brăila Chirei”)

Interviu cu Mircea Bodolan, noul director al Teatrului “Maria Filotti” care nu vrea să coboare ştacheta: “Chiar dacă dor şi tremură, e mai bine cu genunchii drepţi”!

       Mircea Bodolan (foto din arhiva sa personală) – cantautorul, absolventul de teatru, omul de cultură plin de candoare, (ştim asta mai cu seamă din cântecele sale folk) este noul director al Teatrului “Maria Filotti”. A obţinut cea mai mare medie la concursul susţinut recent în faţa comisiei formate din viceprimarul Doiniţa Ciocan şi reprezentanţi ai Ministerului Culturii, Marinela Ţepuş – director al Teatrului “G. Ciprian” din Buzău – şi Dan Marius Zarafescu  – consilier superior la minister, la Direcţia Artele Spectacolului.

     Chiar dacă pare prematur acum un interviu, Mircea Bodolan nefiind încă semnatarul contractului de management – abia peste vreo două, trei zile este aşteptat din capitală – domnia sa a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări prin care am încercat să pun în lumină capacitatea omului cult şi cizelat de a fi şi optimist, dar şi darnic, două calităţi care nu trebuie să lipsească – cred – din sfera cultural-artistică.

Armanda : Aţi fost desemnat câştigătorul unui concurs pentru un post important, care va aduce în zona dumneavoastră de suflet şi care obligă în acelaşi timp. Care este, din punctul de vedere al omului de cultură şi de teatru care sunteţi, misiunea directorului de teatru şi cât de mult contează aceasta în bunul mers al activităţii instituţiei teatrale?

Mircea Bodolan : La această întrebare este greu să răspunzi în două vorbe şi să convingi. Acestei întrebări îi răspund în timp faptele şi atitudinile, dar cel mai elocvente sunt rezultatele. Vom vorbi despre acestea, dacă va fi cazul, spre începutul anului viitor.

A: Cu CV-ul dumneavoastră, aş zice că veţi încerca să dezvoltaţi deopotrivă şi zona muzicală, poate chiar genul de spectacole multimedia atât de îndrăgite de tineri. Veţi încerca aşa ceva?

M. B. Oricare încercare şi provocare venită din zona spectatorilor tineri trebuie experimentată. Cu atât mai mult cu cât sunt mai manifeste, dar nu cu orice chip şi oricum.

A: Faptul că veniţi din capitală este hotărâtor, bănuiesc, pentru schimbarea de atitudine, de optică. Prin comparaţie, Brăila ar părea chiar provincie ; dar oare aşa se vede din Bucureşti? Cum ştiţi că este perceput teatrul brăilean în zona artistică a capitalei şi ce ar trebui făcut pentru ca această imagine să devină şi mai pregnantă? Sau poate, din punctul dumneavoastră de vedere, este important să fie concentrate forţele doar pe spaţiul local?

M. B. Personal, nu simt nimic special pentru faptul că am locuit în ultimii 15 ani cu precădere în capitală. Este adevărat că aici, în Bucureşti, par a se aduna şi răspândi informaţiile cu mai multă repeziciune. Ca să circule ele trebuie întâi să existe. Vom avea grijă ca teatrul nostru sa fie permanent în atenţia opiniilor celor din capitală şi nu numai.

A: Sunt mulţi oameni, cum bine ştiţi, de toate vârstele, care nu intră deloc în teatru şi care nu frecventează decât spectacolele gratuite sau nu sunt interesaţi deloc de fenomenul teatral. Aveţi în vedere atragerea şi acestui gen de… public să-i zicem?

M. B. Aşa cum scena este un spaţiu generos şi cuprinde o multitudine de forme de manifestare artistică, şi sala teatrului va fi deschisă tuturor celor dornici să încerce o emoţie artistică. Vom avea în grijă să le oferim satisfacţie prin produsul nostru cultural tuturor celor care o vor dori şi ne vom strădui în permanenţă să le ridicăm nivelul de percepţie al actului scenic.

A: Cei care vă cunosc spun despre dumneavoastră că aveţi o latură sufletească extrem de dezvoltată, aceea a visului – cred că din spaţiul optimismului personal. Cum percepe omul Mircea Bodolan ce se întâmplă acum în cultură: e bine că se dă o luptă, parcă pe viaţă şi pe moarte, pentru supravuieţuire şi se coboară adesea ştacheta valorii? Sau e mai bine să fii acolo unde sunt cei puţini, hotărâţi şi parcă singuri, care doresc să facă Artă, să nu se compromită, să nu lase nimic să întineze Valoarea?

M. B. În decembrie 1989 am trăit alături de un leader important al revoluţiei din Brăila un moment dificil care mi-a dezvăluit şi o slăbiciune pe care n-o mai cunoscusem şi m-au lăsat genunchii. Nicu Preda, un personaj luminos şi dârz, m-a susţinut de subţioară şi mi-a spus: „Ce faci Mircea?… nu te teme, vom muri frumos!”

Nu mă tem nici de data asta, şi ca şi atunci, n-am să fac niciun compromis. Chiar dacă dor şi tremură, e mai bine cu genunchii drepţi.

A: Mulţumesc pentru amabilitate şi vă asteptăm, după semnarea contractului de management, să ne spuneţi concret care sunt planurile pentru stagiunea 2010 – 2011 a Teatrului „Maria Filotti”.

La Teatrul “Maria Filotti” – Mihail Sebastian sau voluptatea “poeziei lucidităţii”, după cum a receptat rolul actorul Marius Capotă

Acest interviu, ca de altfel multe textele de acest gen pe care le veţi regăsi aici, au fost deja vizionate de o parte dintre dumneavoastră. Le reiau pentru că ele continuă să rămână valabile, prin utilitatea intrinsecă a subiectului, dar şi – de fapt, în egală măsură, trebuie să recunoaşteţi – prin prestanţa interlocutorului. Actorul Marius Capotă, interlocutorul meu în acest  caz, este eroul principal în spectacolul “eMeS” regizat de Ilinca Stihi la dramaticul brăilean, un proiect realizat în anul când se serba centenarul naşterii scriitorului, dramaturgului şi importantului om de cultură român, pe numele real Iosif Hechter, evreu de origine, născut la Brăila pe strada care-i poartă în prezent numele. Interviul a fost realizat prin intermediul e-mail-ului.

Totodată, în cazul de faţă mai am un motiv: sper din toată inima să mai citiţi câte ceva din opera concetăţeanului nostru Mihail Sebastian despre care scriu mai des decât noi străinii, este foarte jucat în afara graniţelor şi stârneşte invidii creatoare în mediile literare din multe ţări.

Armanda Filipine: Stimate Marius Capotă, sunteţi în rolul lui Sebastian. Ca erou, acesta este extrem de complex, asa cum se si punctează în scenariu: evreul, scriitorul, bărbatul,brăileanul, prietenul… cât de greu este să faci, ca actor, din toate aceste faţete una singură?

Marius Capotă:  Nu cred în “eroul” Mihail Sebastian, cred în omul Iosif Hechter, şi cum altfel l-ai putea descrie decât ca pe o personalitate complexă după ce te apropii de el prin lectura operei sale, incluzand şi jurnalul. Nu am unitate de măsura pentru cât de “greu” mi-a fost să-l interpretez pe Sebastian, tot ce pot să vă spun este că am încercat să fiu cât mai fidel modului său de a simţi şi a gândi, de a privi oamenii, faptele, cu o asemenea intensitate a lucidităţii ce conduce întotdeauna la adevăruri  incomode, orice ai fi: evreu, scriitor, bărbat, brăilean, prieten…  Un scenariu  foarte complex şi o provocare pentru orice actor de a trece prin stări şi gânduri ce te aruncă în mai puţin de o oră şi jumatate prin tot ceea ce a trecut acest om într-o viaţă întreagă.

 Există o anume poezie în spectacol, jucată însă de o manieră tipică pentru proza lui Sebastian – puţin cam rece sau ca în “Accidentul”, unde personajul încearcă să se distanţeze de   sentimentalism… Mai prinde poezia, azi, în teatru?

În mod cert Sebastian are farmecul său special, aerul aşa-zis poetic al acestui spectacol ţine nu numai de opera lui, ci şi de felul în care a fost construit acest scenariu de Ilinca Stihi. Dacă îmi îngăduiţi comparaţia, scenariul aşa cum l-am privit eu în forul meu interior este o judecată de apoi, e acea secundă de dinaintea morţii în care îţi retrăieşti toată viaţa, cu tot ce a fost bun şi rău în ea. Acea secundă ţine de un spaţiu aparte, în care nu se spun decât adevăruri, iar acest spaţiu şi timp noi am încercat să-l recreăm în faţa spectatorilor. În smerita mea pricepere, cred că poezia scrierilor domnului M. Sebastian ţine de o voluptate a lucidităţii, e un amestec permanent de contrarii, un vesnic joc dublu. Inutil să vă mai reamintesc ca fiecare spectator rezoneaza cu Sebastian in functie de afinitatile sale elective.  Raspunsul meu este Da. Si astazi si oricand, atat timp cat exista un public cultivat, poezia va “prinde” in teatru.

 Cât aţi citit din opera lui Sebastian ca să intraţi în rol?… pentru că se vede că aţi citit şi că aţi intrat bine in pielea personajului.

 V-aş fi răspuns cu un zâmbet şi o privire atotcuprinzatore, dar am să mă folosesc totuşi de cuvinte: destul de mult cât să mă simt în siguranţă în faţa oricui, acolo pe scenă. Dincolo de piesele sale de teatru, “Accidentul”, “Oraşul cu salcâmi”, “De două mii de ani”, “Cum am devenit hooligan”,  “Jurnal”, “Jurnal II” (indirect).

 “Jurnal”-ul a stârnit atât de multe controverse încât Sebastian a fost repus pe tapet-ul literar, ca să spun aşa, ca scriitor, dramaturg etc. Anul trecut (2007), insă, la centenar, au fost prea puţini care l-au jucat, la piesele sale de teatru mă refer. Cum îl vede actorul
Marius Capotă pe scriitorul Sebastian? Dar pe dramaturgul Sebastian?

 Actorul îl vede pe scriitorul şi dramaturgul M. Sebastian tot aşa precum spectatorii îl văd pe M. Sebastian în actorul ce îl interpretează. Acolo unde este instituită scena, indiferent de spaţiu, se creează ca prin farmec un loc magic în care este imposibil să minţi. Exact cât l-am înţeles eu pe M. Sebastian ca să pot să-l reprezint riguros, atât va înâelege şi publicul avizat. În felul acesta responsabilitatea mea faţă de memoria domnului M. Sebastian este deplină.

 Vă place rolul, cred, pentru că îl jucaţi cu multă convingere. Ce alte roluri v-au marcat, în ce piese? În ce spectacole mai jucaţi?

 Vă multumesc frumos pentru apreciere. Cu riscul de a exagera, aş spune că fiecare rol pe care l-am interpretat mi-a marcat într-un mod aparte traseul meu artistic. În Bucuresti mai joc la Teatrul Bulandra în “Ce păcat că e curvă”  de John Ford în regia domnului Alexandru Darie, “De Pretore” de Eduardo de Filippo în regia domnului Horaţiu Mălăele, “Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello în regia domnului Liviu Ciulei, “ Poveste evreiască” după Isaac Bashevis-Singer în regia domnului Elie Malka, “Anatomie. Titus. Căderea Romei” de Heiner Muller în regia domnului Alexandru Darie.

 Ce le spuneţi prietenilor despre acest spectacol de la Brăila? Cum i-aţi convinge să vină din capitală ca să vă vadă pe scena noastră, cu ce argumente? 

 Le-aş spune că plăcerea de a te delecta cu excursia mentală pe care acest spectacol ţi-o oferă  surclasează efortul de a face o excursie până la Dunăre, la Brăila.

Mulţam frumos de cooperare şi sper să vorbim, poate curând, şi faţă în faţă. Numai bine!
 

Despre afaceri si multe altele – cu Dan Chisu

Cu siguranta ca si pentru dvs , stimati prieteni, Dan Chisu nu este un necunoscut, braileanul care nu s-a sfiit sa faca multe chestii interesante – de la o calatorie in jurul lumii, la Noaptea Devoratorilor de Publicitate si Festivalul Dakino la scrisul cartilor si realizarea emisiunilor culinare (si lista nu se opreste aici…).

Iata ca distinsul nostru concetatean (chiar daca nu mai locuieste la Braila nici macar mama sa, pe care a convins-o sa se mute in capitala, unde este mai aproape si de Lucian Chisu, alt distins brailean care se distinge pe taramul literelor, fratele domniei sale) are din nou ceva de spus. De data aceasta ideile sunt intr-un intr-o publicatie online si ma grabesc sa vi le dezvalui nu doar pentru ca ni-l apropie pe Dan Chisu – e bine sa mai stim unii de altii, nu-i asa? –  dar si pentru ca experienta si expertiza sa merita a fi luata in considerare. N-om fi noi toti oameni de afaceri, dar intotdeauna e bine sa stii mai mult(e)..

Asa ca va invit sa cititi ce a raspuns Dan Chisu la intrebarile despre criza economica, ideile personale, afaceri, viata urmarind interviul pe    

 http://www.dailybusiness.ro/stiri-media-marketing/dan-chisu-business-ul-este-ca-ceaiul-trebuie-sa-stii-cand-sa-te-opresti-din-pus-zahar-32831

Dan Chisu cu Iulian Zamfir si Mache AA, 072

Iar in imagine va ofer un Dan Chisu… “culinar”, de la un eveniment petrecut la Pizzeria “Bella Italia” unde este presedintele de onoare la scolii de bucatari dezvoltata de Iulian Zamfir –  patronul firmei. Tot atunci si-a lansat superbele lui carti de bucate (pline povesti mai mult decat de retete). In fotografie este si actorul Bujor Macrin care a fost invitat sa animeze atmosfera la o lectie publica de gatit.

Miza artei Thaliei pentru Victor Ioan Frunza – publicul pe primul plan

Pentru ca stagiunea teatrala 2009-2010 a inceput, iar directorul de scena Victor Ioan Frunza (foto) este prezent in repertoriul brailean cu spectacole (unul e chiar nefinalizat, descoperiti dvs care!) am gandit ca merita sa reiau aici un interviu (aici e varianta integrala) cu Victor Ioan Frunza realizat în preambulul deschiderii stagiunii 2007 – 2008.

Fruza AA, 316

Armanda Filipine – Au fost stabilite două spectacole pentru deschiderea de stagiune – “Hamlet” şi “Deşteptarea primăverii”. De ce aceste titluri?

 

Victor Ioan Frunza – Am gândit să fie un binom teatral, asa am pornit de la ideea asta, ca să facem ceva care să revigoreze spaţiile acestea teatrale – generoase – pe care le are teatrul, Sala Studio si scena mare. M-am gândit şi la un echilibru care să fie în aceast an teatral, în care au fost producţiile lui Radu Nichifor, cealaltă producţie cu Woody Allen, o piesă de copii şi acum, fiind perioada asta de vară, care-i mult mai bună pentru lucru, am gândit că într-un ritm foarte strâns se pot face aceste două spectacole şi aşa a şi fost; trupa s-a şi mobilizat foarte bine, au venit toţi din concediu, de la 1 august au lucrat practic vreo 18 ore pe zi şi suntem în grafic, cum s-ar spune, în sensul în care avem şi “Deşteptarea primăverii” şi “Hamlet” la stadiul de repetiţii generale. “Deşteptarea primăverii” este o piesă care e intitulată “O tragedie a copiilor”, e scrisă de un autor expresionist german – Frank Wedekind – mai puţin jucat în România şi la Brăila chiar deloc, deci o premieră pentru Brăila. E-o piesă extrem de complicată în care trebuie să găseşti actori cam la vârsta personajelor şi-asta a fost o complicaţie destul de mare. De obicei e jucată de adulţi care fac pe copii, şi noi am făcut un fel de melaj,aşa, între actori tineri şi elevi de liceu şi cred că melanjul ăsta o să dea bine. Avem în rolul principal masculin din “Deşteptarea primăverii” pe George Costin, un actor pe care l-am adus de la Baia Mare, absolvent al Universităţii de Teatru din Cluj, actor care a făcut un gest deosebit – a renunţat la un work-shop pe care-l avea cu Andrei Şerban la New York şi a venit să lucreze la noi, ceea ce e un lucru destul de rar o asemenea dedicaţie pe meserie. De asemenea, în celălalt rol principal, feminin, o avem pe Nicoleta Lefter, care vine de la Constanţa şi care s-a şi angajat în teatru şi este o achiziţie foarte bună pentru trupa din Brăila, Nicoleta Lefter a putut fi văzută în spectacole foarte bune la Constanţa şi şi-aicea se vede că este o actriţă ce va fi sigur una dintre vedetele trupei. De asemenea, dintre actorii consacraţi ai teatrului se remarcă Monica Zugravu, pe care o s-o vedeţi într-un rol excepţional pe care-l face. De asemenea, Cătălina Nedelea – care a avut partituri şi în trecut, dar acuma se întâlneşte cu o partitură deosebită. O să-i puteţi vedea şi pe Bujor Macrin – într-un rol mai mic de data asta, dar extrem de colorat, al unui director de gimnaziu şi pe mulţi, mulţi alţii, nu-i numesc acuma pe toţi deşi toţi sunt foarte importanţi – Zane Jarcu, de exemplu, care face iarăşi un rol foarte bun, Elena Andron. In roluri foarte importante veţi putea vedea şi nişte elevi de liceu, de gimanziu care joacă nişte roluri extrem de complicate. Elevi de la Liceul de Artă “Hariclea Darclee”, de exemplu, cum este Adrian Ştefan sau Claudiu. Mai este un talent iarăşi foarte bun – Mihai Zoican, care vine de la alt liceu şi ceilalţi sunt destul de buni. Ei au lucrat din luna iulie, deci au stat toată vara aici, practic, şi au lucrat. Pot să vă spun, să vă dau nişte detalii de felul în care s-a lucrat, că pentru “Deşteptarea primăverii” am avut un asistent foarte bun, pe Liviu Pintileasa care din sfârşitul lui iunie până acum a lucrat încontinuu, făcând pregătire cu aceşti copii, pentru că în absenţa unui asistent n-aş fi putut să acopăr tot acest volum de muncă – foarte mare. La “Hamlet” încercăm să facem o montare aparte, fiecare regizor doreşte să facă asta.

– Cineva ar putea să spună: Nu-i prea ambiţios pentru Brăila, “Hamlet”? Unii chiar au comentat în sensul acesta…

– Bine, acuma ca să-ţi dai cu părerea, mai trebuie s-o şi citeşti şi cine citeşte şi ştie să citească poate îşi dă seama că o trupă cum este trupa brăileană a ajuns la această maturiatte, pentru că atunci când te apuci să montezi piesa pieselor trebuie s-o faci într-o trupă care are această maturitate. Ori, să ne gândim că la ora actuală trupa teatrului din Brăila este realmente una dintre cele mai bune trupe din ţară, asta este o afirmaţie pe care nu o susţin numai eu. Să ne gândim şi la istoria trupei, istoria recentă – să ne gândim la producţiile Cătălinei Buzoianu de aici, să ne gândim pe urmă la producţiile lui Radu Apostol, cele două minunate spectacole “Drept ca o linie” şi “Woizeck” – o producţie barocă încărcată, mă rog, de toate atributele şi defectele acestui stil de teatru, dar o producţie excepţională…

Şi despre care s-a vorbit la superlativ la nivel naţional, la fel ca şi despre “Drept ca o linie”…

– Exact, am dat numai două puncte de reper. Dar mă gândesc numai la ce s-a întâmplat anul acesta când am fost la Sibiu, la o concurenţă mare cu faorte multe alte spectacole şi unde trupa teatrului din Brăila a umplut sala sindicatelor din Sibiu până la refuz, deşi eram la concurenţă cu foarte multe alte trupe.

– Şi celelalte erau spectacole la care se intra gratuit, pe când aici publicul a cumpărat bilet.

– Da, deci faptul că lumea a venit realmente să vadă trupa aceasta a însemnat ceva.

– Dar poate au venit pentru dumneavoastră sau pentru doamna Adriana Grand.

– Poate, într-o anumită măsură. Dar să ştiţi că vedete teatrale sunt până la urmă actorii. Regizorul, scenograful, compozitorul – noi suntem importanţi înăuntrul teatrului, în afara teatrului noi nu semnificăm şi nu are sens să, cum să spun, să semnificăm lucrul ăsta. Eu detest – şi am spus-o şi trupei – afişele astea pe care scrie “un spectacol de.. ”. Noi trebuie să vedem “un spectacol cu… “, pentru că lumea când vine să vadă spectacolul – cum aţi intrat şi dumneavoastră în sală – dumneavoastră vedeţi pe scenă pe cineva. E foarte important să se înţeleagă raportul ăsta, care nu înseamnă inventarea unei noi ierarhii teatrale, ci restabilirea ei. Sigur că regizorul e important, dar e important în interiorul teatrului – aici, unde stăm la munca noastră ascunsă, în penumbră. Pe scenă, totuşi, lumea vine şi îi vede pe actori şi ca să ne întoarcem la discuţie, este evident că trupa teatrului – aşa cum v-am descris în aceste mici exemple – din Brăila are această maturitate. Vă mai dau un exemplu: încercăm să aducem pentru anul viitor un regizor foarte important din Ungaria, să lucreze aici, şi când i-am spus de Brăila el deja ştia. Ştia de la colegii lui care probabil că mai lucraseră aici, cum a fost Szabo; se cunoştea. Trupa era cunoscută şi din această perspectivă eu cred că este important să se monteze “Hamlet”. Există distribuţie, ceea ce este mare lucru. Eu am mai montat acest spectacol de două ori, în limba maghiară – o dată la Timişoara şi o dată la Budapesta şi ştiu că a trebuit, pentru că nu aveam distribuţia, să aducem din mai multe teatre; la Timişoara, de exemplu, am adus din trei teatre pentru că nu reuşeam să acoperim. Aici, mare parte din distribuţie este acoperită din teatru, avem şi trei invitaţi – în rolul lui “Horaţio” îl avem pe George Costin de care vă vorbeam şi mai avem doi actori, unul invitat de la Galaţi, dar nucleul dur al piesei este acoperit de actorii trupei din Brăila. Păi, vă spun un lucru, apropo de ce spuneaţi dumneavoastră înainte, de acele îndoieli în legătură cu trupa. La ora actuală, trupa teatrului din Brăila exportă talente. De exemplu, actori ai Teatrului “Maria Filotti” din Brăila joacă în acest moment în producţii ale Teatrului de Stat din Oradea, ale Teatrului de Stat din Constanţa şi ale Teatrului “Fani Tardini” din Galaţi , deci este o trupă care nu numai că atrage dar, iată că este şi solicitată să împrumute actorii. In “Hamlet”, în rolul titular, îl veţi putea vedea pe Emilian Oprea, care este cumva la vârsta la care ar putea să joace acest rol şi eu cred că are şi talentul de a face lucrul acesta.

– Işi asumă rolul, bănuiesc…

– Da, plus că, ştiţi cum e? Actorii mari se formează pe roluri mari, pe rolurile mici – nu ca întindere – nu se prea formează. Până la urmă, trebuie să încercăm şi noi lucrul ăsta. Avem, după aceea, în distribuţie pe Alin Florea care este un actor excepţional care-l joacă “Claudius”  şi un tandem extrem de interesant cu aceştia doi. Avem pe Mihaela Trofimov, care este de departe cea mai bună actriţă a acestei trupe şi care joacă “Gerthrude”. Avem pe Bujor Macrin, care face un rol excepţional în “Polonius”, avem pe Ramona Gângă care face, de asemenea, un rol minunat în “Ofelia” (N.aut. Iniţial, V.I.Frunză a spus “Dezdemona”, dar s-a corectat imediat, nuanţând: “Avem sus un cântec cu Dezdemona” … Era vorba de Sala Mare, unde se repeta “Deşteptarea… ” când eu am ajuns, la ora stabilită pentru interviu, interviu care s-a desfăşurat – la sugestia regizorului/ directorului de scenă cum îi place să i se spună – în Sala Studio, unde se va juca “Hamlet”-ul). Avem în “Rosencrantz” un actor foarte bun, pe Marcel Turcoianu; avem în “Groparul”, unde o să-l vedeţi pe Valentin Terente care face, iarăşi, un rol minunat. O să-l puteţi vedea pe Cornel Cimpoae în rolul unui actor din trupa teatrală care evoluează în “Hamlet”, în scena de teatru în teatru. Elena Andron care face un rol foarte, foarte frumos în actorul “Regină”, deci există… cum să renunţi când ai atâtea karate, ca să spun aşa şi precis am uitat pe câţiva… dar mi se pare că realmente un moment bun în care această trupă trebuie să-şi încerce puterile şi faptul că oamenii aceştia au venit din concediu şi să vă uitaţi un pic la avizierul teatrului – acum ele sunt puţin mai schematice…

– In celelalte teatre nu-i deloc aşa!

– Păi, cine credeţi că lucrează în august?! Uitaţi-vă  peste tot şi veţi vedea că nu-i aşa! Dar aici, de la 1 august, această trupă a venit şi a lucrat 18 ore pe zi. Dacă vă uitaţi pe avizierele – le puteţi lua de la secreatariat, să vedeţi – vedeţi că ele sunt acum mai schematice, că scrie “Partea I” sau “Partea a II-a”, dar asta înseamnă trei ore de spectacol, dar să vedeţi cum s-a structurat, ce dinamică extrordinară a avut totul ca să se ajungă într-o lună de zile să se ridice în picioare ambele piese, asta este… Sigur că ei au mai studiat şi înainte.

Şi din câte am văzut, sunt şi dublaje – unii actori joacă în ambele producţii.

– Da, cum e Bujor Macrin care joacă şi dincolo, cum e Liviu Pintileasa care joacă în ambele şi care face şi asistenţă dincolo. Deci, a fost o muncă foarte, foarte grea; pregătirea muzicală, totul a însemnat o muncă realmente de, vă spun, de 18 ore pe zi. Nu ştiu cine ar putea să plătească aşa ceva, nu ştiu cine… Chiar dacă s-ar plăti, nu se plăteşte… dar să spunem că s-ar plăti, nu ştiu cine ar plăti-o. Şi din acest punct de vedere trupa va fi în stare ca la 1 şi 2 octombrie să iasă în repetiţii generale cu public, deci practic în premieră cu aceste două specacole – în orice condiţii vom fi, pentru că vor fi sau nu întârzieri sau nu la décor şi costume, asta nu ştim deocamdată. Oricum, noi suntem hotărâţi ca să le scoatem, să ieşim cu ele, ca din punct de vdere artistic să prezentăm ce avem.

– Aţi gândit modalităţi foarte novatoare în abordarea acestor piese, doriţi să punctaţi ceva anume?

– ”Hamlet” va fi o piesă a amintirilor, pentru că ea e o piesă care face foarte mult apel la memorie. Este şi un moment excepţional în piesă, când stafia – tatăl, devenit stafie – îi spune fiului: “Să nu uiţi!” şi fiul îi promite acest lucru. Acesta este un moment care ne dă o dimensiune despre piesă, pentru că ea aduce pe tapet tema aceasta a memoriei, care este foarte prezentă în toată cultura europeană – acest apel la memorie, memoria care conservă, care apără până la urmă şi ideea de justiţie… să nu uiţi…

– Iţi dă şi o motivaţie ca să poţi merge mai departe.

– Da, exact şi să nu uiţi nici răul care s-a făcut, încercând să-l îndrepţi, deci este o piesă – din punctul ăsta de vedere – cutremurătoare. Ea nu este numai o tragedie; o să vedeţi, noi am încercat s-o tratăm extrem de… – aici, în micul spaţiu pe care-l avem, extrem de minimalist – tocmai pentru ca omenescul din această piesă să iasă foarte în faţă, pentru că în general când se vorbeşte de”Hamlet”, se vorbeşte ca de-o piesă monumentală pe când ea este o piesă de familie a cărei monumentalitate sau filosofie se deduce. E ca în piesele lui Ionescu, toată lumea s-a obişnuit să le trateze ca fiind nişte piese absurde, dar ele sunt de fapt nişte piese ale umanului. Aşa este şi această piesă “Hamlet” care e de fapt tragedia unui fiu, şi-a unui tată, a unei familii cu, mă rog, toată filosofia care derivă. Dincolo, la “Deşteptarea primăverii” avem o piesă cutremurătoare, e-adevărat despre o perioadă care acum pentru noi este evident trecut, o perioadă în care copiii erau foarte ţinuţi în chingile acestea ale unei educaţii extrem de rigide – nu ştim dacă era bine sau rău, după cum au evoluat lucrurile. ?n orice caz, “Deşteptatea primăverii” vorbeşte foarte mult despre această perioadă de început a omenescului, a umanităţii în care toate lucrurile se transformă. Va fi şi-o piesă muzicală, de altfel şi “Hamlet” va conţine muzică în direct – aici, unde vedeţi acuma pianina va fi şi locul orchestrei. Deci, ambele piese vor avea semnătura compozitorului Tibor Cari care a lucrat şi la “Visul unei nopţi de vară”. De altfel, va fi o toamnă extrem de încărcată pentru trupă – cu aceste două spectacole, cu o deplasare la Festivalul Naţional de Teatru unde ştiţi că e selecţie extrem de dură şi unde trupa a fost invitată cu “Visul unei nopţi de vară”, de asemenea cu o deplasare în Albania, înainte de asta mai este o deplasare – tot cu “Visul unei nopţi de vară” la Galaţi, “Angajare de clovn” merge la Iaşi. Deci, este o toamnă destul de încărcată.

– Sunt tineri/ liceeni, mi se pare, şi în “Hamlet”. Era neapărat necesară prezenţa lor sau aşa aţi dorit dumneavoastră distribuţia, cu tineri?

– In “Hamlet” nu avem, numai trei care arătau mai maturi pentru a putea închipui o gardă regală. De altfel, aceşti copii care gravitează în jurul teatrului – aceşti fani ai teatrului, care sunt destul de numeroşi – trebuie foarte bine încurajaţi, pentru că pe de o parte ei sunt şi purtătorii de mesaj ai teatrului în mediul publicului tânăr şi, pe de altă parte, ei abordează şi foarte serios, foarte meticulos ideea de a juca; ăsta-i un lucru foarte bun. Ştiţi că asta era o tradiţie în teatru românesc antebelic; la Teatrul Naţional din Bucureşti erau foarte, foarte mulţi elevi de liceu care veneau, jucau roluri mici, şi aşa, uşor-uşor, se pregăteau pentru meseria de actor.

– E ceva ce trebuie să ştie publicul atunci când vine la aceste două spectacole, trebuie să fie cumva pregătit într-un fel anume, sufleteşte sau altcumva?

 – Nu cred, eu cred că spectacolele trebuie să fie suficiente lor însele, adică un spectacol – indiferent că este “Hamlet”, că este “Deşteptarea primăverii”, că este comedie de bulevard sau o piesă muzicală – toate aceste spectacole trebuie să fie în stare să vorbească prin ele însle. Eu nu cred în ideea asta că publicul trebuie neapărat pregătit, pentru că dacă-aş crede aşa ceva ar însemna să cred că eu sunt deştept şi publicul e prost. Şi eu nu cred asta; eu pornesc de la ideea că trebuie să vorbesc pe limba publicului ca să pot să fiu înţeles, fără să fac consesii publicului. De altfel, “Hamlet” – dacă ne gândim –  a fost o piesă scrisă pentru un public extrem de simplu, adică publicul care venea la Teatrul Glob la Londra, tot parterul, era format din pescari şi mici meşteşugari, deci pentru un astfel de public a fost gândit. Or eu trebuie să-l gândesc exact cum l-a gândit şi autorul.

– Dar poate că atunci, mentalul colectiv se comporta altfel decât acum. Istoriceşte vorbind, elementele de cotidian au mai evoluat, s-au mai schimbat… nemaivorbind de apariţia stafiei care dă indicaţii, verdicte

– Cred că aveţi dreptate, e-adevărat. Dacă vă gândiţi la toată această mitologie modernă care a înflorit în jurul Internet-ului vă daţi seama că pe undeva suntem destul de aproape, numai aparatele s-au schimbat…

 – Eu v-am întrebat şi în ideea în care foarte mulţi oameni îşi doresc spectacole doar de amuzament, la modul “Cât sunt în sală să-mi placă, restul nu mă interesează”.

– Am înţeles ce spuneţi. Sigur că există şi-un astfel de public, şi pentru acesta există şi spectacole care au, să spunem aşa, un grad de dificultate mai mic. Dar eu cred că “Hamlet” nu va fi o piesă greu de înţeles: e o piesă simplă, o piesă pură, extrem de frumoasă cu momente unele chiar comice. Nu cred că va fi o piesă greu de înţeles, e-adevărat că şi noi avem un public ţintă cu această piesă. Un spectator care va vrea neapărat numai să se distreze sigur că aceluia nu ne adresăm, poate că-l vom prinde data viitoare când va avea chef de meditaţie, dar pentru aceştia există foarte multe titluri în teatru care să le satisfacă această dorinţă. De altfel, un repertoriu aşa şi trebuie gândit, să acopere întreaga plajă de aşteptări. Este, spre exemplu, o comedie foarte bună în repertoriul teatrului, cea  a lui Woody Allen care poate să răspundă acestei aşteptări de a veni, a te distra puţin. Sunt destul de multe comedii, era important ca de data aceasta accentul să cadă cumva şi în altă parte. Eu cred că publicul ţintă vor fi tinerii, aşa cred.

– Să sperăm. Vreau să mă întorc un pic la “Visul unei nopţi de vară”. Au exista voci, printre critici, la care s-a văzut clar că nu au înţeles montarea şi chiar au declarat că lor nu le-a plăcut. Vor exista şi acum motive pentru acest gen de reacţii? Mai trebuie să recunosc faptul că mie, personal, mi-a plăcut faptul că i-aţi scos din ale lor şi s-a văzut că nu au înţeles, pentru că s-au crispat, s-au enervat, dar nu au adus argumente în critica lor negativistă de genul “Nu mi-a plăcut pentru că… a sărit dincolo de mesaj… ”. Şi repet ceea ce am mai spus, mie mi s-a părut atât de coerentă, senină, corectă abordarea din toate punctele de vedere – de la jocul actorilor şi până la formulările scenice, elemente de decor ş.a.m.d.

– Acuma trebuie să avem în vedere faptul că în România nu există nu există o critică de teatru. Vocile acelea pe care le-aţi auzit erau ale unor persoane, nu putem să spunem că sunt ale unor critici de teatru. Dacă vă uitaţi la această dezbatere doctrinară, care se desfăşoară acum la nivel naţional în România şi la care am contribuit şi eu destul de mult şi printr-o recentă conferinţă la Festivalul de la Baia Mare, şi la Sibiu am ţinut o conferinţă tot pe aceeaşi temă şi care a provocat destul de multe reacţii… dacă vedeţi şi ancheta care se desfăşoară în revista “Teatrul azi”.

Un pescarus pe lac, si zarea: indicatii scenografice direct din povestea lui Cehov

Asa marturiseste in interviu Victor Grusevan – scenograful spectacolului “Pescarusul” de A. P. Cehov, regia Mihai Fusu. Premiera a avut loc in stagiunea trecuta a Teatrului “Maria Filotti”, la fel si dialogul nostru.

 Victor Grusevan - AA

Armanda Filipine – Aţi ales o scenă minimalistă, cu decor sumar. Care e miza artistică a acestei alegeri: a fost ideea dumneavoastră, alegerea regizorului, criza ecomomică şi-a spus cuvântului? Cum a fost de fapt?

Victor Grusevan – Ne-am propus de la bun început, atunci când împreună cu regizorul Mihai Fusu discutam viitoarea montare, să facem un „Pescăruşul” mai laconic ca conceptie, mai actualizat ca limbaj şi mai modernist ca vizualitate, folosind video-ul (un element frecvent, devenit deja clasic în scenografiile teatrale moderne), minimalizând decorul şi aducându-l la o semnificaţie simbolistică, unde elementul de centru să fie proiecţia filmată a apei, o referinţă la ceva ce ţine de enigma subconştientului şi, la nivel de semn, un echivalent integru atmosferei cehoviene. Am găsit motivaţia chiar în textul dramaturgului, care spune prin cuvintele lui Treplev: „Ăsta-i tot teatrul. Nici un fel de decor. Doar lacul şi zarea”. De altfel, dorinţa eroului de-a aduce „forme noi în artă” este o condiţie importantă şi obligatorie în actul de creaţie…

 

– Costumele cred că sunt tot după ideile dumneavoastră. Caracterizând personajele în acest fel, aţi venit un pic în modernitate. A fost dificil să selectaţi aceste idei de costume? Au fost de ajutor şi actorii sau aţi lucrat numai cu regizorul, după scenariu?


– Vreau să mă-ntorc din nou la ideea iniţială despre care v-am vorbit: de a face un Cehov actual. Aici nu mă refer la esenţă, cert, profundă, perpetuă şi universală a pieselor cehoviene, ci doar la momentele legate de istorie sau la limbajul ce ţine de-o anumită epocă. Astfel, în textul adaptat, au dispărut câteva personaje, care erau aduse de autor, părerea mea, mai mult pentru atmosfera timpului şi a situaţiei, fapt pentru care în vestimentarea eroilor am mers pe calea îmbrăcămintei moderne, tinând cont de caractere, pentru a ajuta actorii în crearea personajelor, din start refuzând orientarea spre un costum de epocă, poate extravagant şi expresiv, dar care ar fi fost straniu şi inutil pentru cheia conceptual-minimalist aleasă.

 

– Aveti la bază studii la Facultatea de Cinematografie din Moscova; şi aţi

lucrat mult în străinătate. Cât de aproape de cinematografie este viziunea

dumneavoastră scenografică?

 

– Visez la posibilitatea de a face o scenografie cinematografică într-un spectacol, adică de a executa un decor mai naturalist şi iluzoriu, lipsit de momentul butaforic al execuţiei, des întâlnit pe scene şi care a devenit o normalitate identificată cu noţiunea de „decor teatral”. Sigur că spaţiul scenic impune nişte rigori, dar nu văd necesitatea de-am schimba viziunea, atunci când lucrez cu o piese de teatru sau cu un scenariu de film. Şi într-un caz şi-n altul, urmez nişte principii estetice acumulate. Dacă sunt mai aprope de cinema sau doar teatrale, nu vă pot spune.

 

-Cum vi se pare dvs., este diferenţă între modul cum e arta văzută in spatiul rusesc si modul cum o percep ochii Europei?

 

– Un lucru ştiut, şi după mine un lucru incontestabil: arta nu are naţionalitate,

la fel cum nu are nici grade de comparaţie. Arta sau este sau nu este. 

Restul ţine de receptivitatea, sensibilitatea  şi temperamentul celui care creează şi a celui care percepe.
– Mi-aţi povestit că v-a încântat modul cum aţi fost primit, cât de frumoasă  a fost şederea la Brăila. Cu siguranta plecati de aici cu amintiri placute.

– Într-adevar am avut două luni fericite cât am fost găzduit de Teatrul „Maria Filotti”, un teatrul exceptional şi, din câte am simţit, moment de mândrie pentru brăileni, cu o faimoasă clădire, cu spectacole de calitate, şi cu o echipă de profesionişti extraordinară. Condiţii ideale! Vreau să le mulţumesc şi pe această cale pentru ospitalitate, pentru şansa acordată, să le doresc realizări frumoase, iar pe brăileni să-i invit să meargă cât mai des la spectacole, deoarece publicul face ca teatrul să existe.

 

– Multumesc, si sa dorim spectacolului viata lunga si public admirabil. Iar dvs. va urez spor in toate si sa reveniti la teatrul nostru!

Se mai “feresc” 86 la suta dintre conationali de… teatru?

Pentru ca si editia din acest an a Festivalului “Zile si nopti de teatru european la Braila” are printre oaspeti Teatrul “Masca”, am simtit oportuna refacerea si in acest spatiu a unui traseu dialogal pe care l-am derulat anul trecut cu directorul acestei institutii, actorul Mihai Malaimare (in foto doar ce se demachiase, dupa spectacolul din Piata Independentei).

Mihai Malaimare AA, 053

Armanda Filipine – Cum e cu teatrul în stradă în 2008?

 

Mihai Malaimare – E normal, avem deja o experienţă de 18 ani în stradă. Cred că a venit timpul să scriem nişte cărţi pentru că experienţa noastră trebuie transmisă. Trebuie să recunosc că în ultima vreme tentaţia întâlnirii cu publicul din aer liber e mai mare, sunt şi alte teatre care au ieşit în stradă, care încearcă să-şi construiască un posibil discurs. Sigur, sunt departe… Un teatru de stradă are regulile lui, are modalităţile lui specifice de creare şi actorii trebuie să aibă mijloace absolut specifice. Dar, pentru orice trupă întâlnirea cu un astfel de public, într-un astfel de spaţiu, este generatoare de noi energii, aşa că, în mod normal, teatrele ar trebui să încerce măcar o dată pe an această terapie. Există o tentaţie a exhibiţiei, în sensul pozitiv al cuvântului, în spaţiile libere, poate nu atât de profesionistă, poate nu atât de savuroasă şi variată ca în străinătate unde experienţa aceasta a adunat câteva decenii, dar cred că vom recupera foarte repede. Teatrul „Masca” are un discurs de stradă care calcă, ştiu eu, câteva teme.  În primul rând aş aminti unul din proiecte care se numeşte „Maidane cu teatru” şi care se referă la faptul că noi jucăm în spaţii neconvenţionale, în cartierele mărginaşe…

 

– În locuri urâte sau care nu arată prea grozav…

 

– Da, aşa este, pentru că acolo este un public extrem de generos care nu merge îndeobşte la teatru dar care are, fără doar şi poate, o imensă nevoie de teatru, de relaţie un pic mai serioasă cu elementul cultural.

 

– Şi care au nevoie de emoţia pe care dumneavoastră le-o oferiţi!

 

– Cu siguranţă. Mai e şi alt proiect al Teatrului Masca – „Oraşul de sub oraş”, noi jucăm la metrou programatic. Acolo, întâlnirea cu publicul, sau mai degrabă întâlnirea publicului cu actorii, este una absolut terapeutică pentru că omul când intră în subteran capătă imediat un sentiment de alienare, de înstrăinare. Sigur, întâlnirea cu actorul care aşa, în ghilimele, este nemuritor,  creează publicului şansa că pericolul care-l pândeşte este mai mic sau că nu este atât de real. Există în spectacolele care se poartă pe scena mobilă – şi ele sunt spectacole care, sigur, respectă câteva reguli ale teatrului de stradă – în principal regula care spune că un actor de stradă trebuie să aibă mijloace de expresie multiple. O să vă invit să vedeţi spectaolul de mâine – n. aut. Duminică, 7 septembrie – „Actorii” care este o pledoarie pentru actorul gestual, de tip nonverbal, şi de stradă. Cam asta ar fi în câteva cuvinte teatrul de stradă în România. El presupune, în orice caz, o reîntoarcere la ceea ce în anii 1950 un important om de teatru numea în Argentina, e vorba despre teatrul implicat social. România are nevoie de cultură. Cu durere o spun, acest popor traversează o perioadă de incultură, gravă. Un sondaj Galup spunea că 86 la sută din populaţia României a declarat că nu merge în mod programatic la teatru, la film, la muzeu, la concert. Asta cred că nici în Bangladeş nu există. Dacă aş fi în locul celor care au fost miniştrii ai culturii în România m-aş sinucide pentru că o vină profundă stă în fişa postului lor. Pe de altă parte, politicul trebuie să înţeleagă că dacă în domeniul culturii nu elaborăm strategii pe termen lung, dacă nu medităm asupra dezvoltării profunde, sănătoase, durabile în zona culturii şi a elaborării brand-urilor culturale româneşti, nu vom însemna nimic în Europa. Pe de altă parte, specialiştii în materie de teatru au de lucru… Sindicatul teatral este compus din derbedei, din golanii teatrului, din oameni care nu înseamnă nimic pe scenă, nişte inşi care au ajuns la categoria întâia pentru că au trecut anii, care nu au însemnat nimic în teatrul românesc, nişte fârţângăi. Îmi cer scuze că folosesc nişte termeni atât de gravi, dar am motive să o fac ca nimeni din teatrul românesc, pentru că ei au izbutit ameninţându-l pe ministrul Iorgulescu să oprească Legea instituţiilor publice de spectacole, în special normele ei de aplicare, norme care ar permite ca orice actor valoros să poată primi un salariu de până la 4.000 lei. Să ştie actorii mari ai ţării că nu vor putea primi acest salariu din cauza acestor golani pe care îi tolerează, vor primi un salariu de 1.200 lei din cauza nesimţiţilor şi nemuncitorilor din teatrul românesc care vor să fie plătiţi ca Rebengiuc. Deci, e un moment prost pentru cultura românească, pentru teatrul românesc. Dacă oamenii normali nu ridică glasul, dacă actorii importanţi, regizorii importanţi nu declară grevă să-i arunce afară pe impostori, atunci niciodată un teatru nu devine competitiv, nu devine un teatru cu valori. Nu vedeţi că în şcoala românească de teatru intră câte 20-30 de tineri, 40 de tineri într-un an? Unde se duc după aceea? Institute întregi iau bani frumoşi, aceste facultăţi au devenit nişte SRL-uri practic, a căror, ştiu eu, temă de educaţie este de doi bani, nu e în concordanţă cu ceea ce se întâmplă în lume în materie de teatru. Şi atunci vom avea un teatru în care vom crede, eventual, doar noi. E ca şi teoria, din nou sindicalistă, că noi suntem cei mai grozavi, iar ceilalţi sunt nişte proşti, ceea ce evident este o gravă eroare.

 

– Vorbiţi, după câte îmi dau seama, cu un pic de tristeţe pentru că aţi fost în miezul politicului, chiar unul dintre parlamentari, şi v-aţi luptat pentru artă şi cultură, pentru teatru.

 

– Da, am fost. Eu am elaborat Legea instituţiei de spectacol, am fost înjurat de mamă de golanii ăştia, m-am luptat cu Iliescu şi trebuie să recunosc, deşi îl stimez din tot sufletul, l-am învins. Legea a trecut. Nomele de aplicare trebuiau elaborate de Ministerul Culturii, dar Iorgulescu s-a speriat de sindicalişti, că vor să aibă linişte acum, la alegeri. Păi, domnule, dacă asta-i politica pe care o faci, că în anul de alegeri dai pomeni şi ţi-e frică de sindicalişti, nu eşti politician. Uitaţi-vă la ei! Bine, nici n-am ce să discut. Politica românească este un fel de latrină, iar oamenii care se plimbă prin spaţiul politic îşi merită pe deplin oprobiul public. Numai că, mă întorc la ce spuneam înainte; acest popor este incult în momentul de faţă. Este incult grav. Acest popor a înţeles că democraţia înseamnă libertatea de a scuipa şi de a înjura de mamă, libertatea de a nu citi şi de a nu învăţa şi libertatea de a ucide. Ori, să-mi fie iertat, nu despre asta e vorba în ideea de democraţie. Şi am sentimentul că ne depărtăm cu viteza luminii de anul naşterii lui Eminescu, Enescu, Iorga, Luchian, Brâncuşi… Începem să uităm că ăştia au existat pentru că nu ne împinge nimic de la spate, nu avem nicio datorie, nu ne simţim obligaţi să ducem această lecţie mai departe. Am luat şi aprins lumânarea, plângem ca nişte farisei la mormintele lor şi cu asta basta, problema nu este asta, problema este să te ridici la nivelul lor.

 

– Mă întreb dacă aţi reuşit vreodată să faceţi un asemenea discurs în faţa colegilor din Parlament. V-a cerut vreodată vreun coleg să-i povestiţi o piesă, să-i recomandaţi vreuna?

 

– În Parlament se discută lucruri serioase, nu problema culturii (n. aut. Râde! Amar, cred…). Am vorbit anumite probleme, pentru că am fost şeful Comisiei de cultură în Senat patru ani, apoi am fost membru al comisiei alţi patru ani. Însă trebuie să vă spun că nu ajung în Parlamant oamenii care trebuie, dar nu acolo e buba, ci la Minister. Miniştrii Culturii în România au fost nişte aiuriţi, de la Pleşu şi până la Iorgulescu. Au fost nişte inşi care au declarat de la început că, ştiu eu, cultura românească începe odată cu ei şi că reforma în cultura românească începe odată cu ei. Dar haideţi să ne reamintim: Caramitru, care a descentralizat căminele culturale, le-a trimis la primari. Primarii, trei sferturi dintre ei erau băieţi cu patru clase, nu au ştiut ce să facă, pentru că nu le-a dat lege, nu le-a dat bani. Apoi, au fost unele dezafectate sau transformate în bingo sau în crâşme. Or, căminul cultural este, cum să spun, nucleul de bază al culturii de masă. Ne-a fost jenă; dar intelectualitatea lui peşte din România a proferat un discurs jenant şi ticălos pentru că am distrus CAP-urile, am distrus industria, agricultura, am distrus cultura, dom’le! Am renunţat la „Cântarea României” numai pentru că se puneau tablourile lui Ceauşescu? Stai puţin! Dar „Cântarea României” însemna competiţie, însemna descoperire de valori. Am renunţat la „Daciadă” şi iată că am luat doar câteva medalii la Olimpiadă. Păi să zicem mersi, şi eu zic că este o imensă victorie a sportivilor ăstora. Despre sport noi ştim doar de Becali… Dar teleziunile ştiu că au vreo obligaţie faţă de această naţiune? Ele iau bani şi jefuiesc oamenii acestei ţări. Şi cabliştii fac la fel. Plătim de ne ies ochii din cap pentru emisiunile lor idioate. Şi ce văd? „Vacanţa Mare” şi „Vouă” şi mai ştiu eu ce alţi tâmpiţi? Unde sunt marii actori ai României? Unde sunt spectacolele mari? Unde sunt temele mari de interes pentru această spiritualitate pe ducă? Sunt foarte multe lucruri de vorbit. Presa, da, voi, presa, şi îmi cer suze că generalizez, dar tu ai să mă înţelegi foarte exact ce spun. Presa a admis că se poate vorbi despre bingo în România ca despre o soluţie de a câştiga, o soluţie a nemuncii. Presa admite că un model de politician este Gigi Becali pentru că-l pune mereu pe sticlă, presa admite că despre cultură n-are sens să vorbim, că cel mai deştept la televiziune este să ascult tot felul de proşti care fac tot felul de talk show-uri tâmpite. Că cel mai bine este să vedem stupizenii…, că Elodia a murit, că nu ştiu cine este ăl mai deştept…

 

– Trebuie să vă dau întrucâtva dreptate, pentru că dăunăzi chiar fostul ministru Teodorescu spunea, pe postul naţional de televiziune, că una din greşelile sale a fost să înfiinţeze TVR Cultural care nu face reiting…

 

– Ha! Şi a spus-o cu guriţa lui şi pe sticlă! Ar trebui să-i fie ruşine pentru că au avut bani cu nemiluita şi şi-au bătut joc. Problema mea este cu bugetul culturii. El este mic, dom’le, e-adevărat. Nu furaţi domnilor, şi e destul!

 

– Şi totuşi, ne aflăm acum la un festival de teatru…

 

– Ca să nu mă enervez atât de rău…

 

– Şi Teatrul „Masca” deschide acest eveniment brăilean, iar noi vă suntem recunoscători!

 

– Problema este că acest teatru, „Masca”, se apropie de modelul teatrului profesionist în adevăratul sens al cuvântului. Actorii au antrenamente zilnic de step, de catalige, de instrumente, de acrobaţie, de clovnerie, de jonglerie. Nu se poate fără asta. Nu poţi să fii actor şi să vii la microfon şi să vorbeşti. Pe scenă totul este semnificativ, totul este semnificativ, totul trebuie să însemne ceva. Trebuie să fie un personaj cu care te întâlneşti pentru că simţi nevoia să răspunzi la o întrebare. Dar despre asta pot să vorbesc două zile, nu cred că ai timp… (n. aut. Iar râde!)

 

 – De ce nu? Vă mai aşteptăm la Brăila!

 

(N.aut. Iata ca a revenit Teatrul “Masca” si cate din cele subliniate aici s-au schimbat, in bine?…)