Profesia, alegeri la superlativ. Interviu cu Profira Gagu, cosmetician

*Specialistul Profira Gagu, care a infiintat salonul Feminaserv – Brăila, str. Mihai Eminescu 14, tel. 0239/ 612949, spune ca profesia, pentru care ofera pasiune si disponibilitate maxima, a imbogatit-o mai mult decat orice altceva

 

Intre doua programari, la salonul Feminaserv (il stiti, cel din Braila, str. Mihai Eminescu 14, tel. 0239/ 612949… ar trebui sa folositi la maximum tot ceea ce va ofera echipa! Mai multe si la https://brailachirei.wordpress.com/2014/03/26/salon-feminaserv-locul-unde-frumusetea-inseamna-sanatate/) am trecut sa o salut pe Profira Gagu. Poate ca multi ati trecut pe acolo, dar va invit sa o cunoastem pe bine.

Profira Gagu

Profira Gagu

Armanda Filipine: Cine e Profira Gagu?

Profira Gagu: O persoana imbogatita de meseria de cosmetician, daruita acesteia, cu obligatii doar fata de sanatatea pielii, cu retineri foarte mari fata de cei limitati, care se “inghesuie” sa o practice “mecanic”, fara sa studieze temeinic, fara sa investeasca.

Armanda: Ce a facut Profira Gagu de cand nu am mai vizitat-o?

Profira Gagu: S-a specializat, s-a seminarizat, s-a informat, s-a pregatit! Nu pot altfel! In cabinet folosesc doar produse ce au in componenta lor ingrediente cu efect medical dovedit sttintific, cu efecte pozitive pentru piele. In ceea ce ma priveste, nu folosesc ingrediente “la moda”, cu eficienta nedovedita, de aceea in cabinetul meu nu au nicio sansa. Dintotdeauna am fost cu garda sus vis-a-vis de reactia alergica la produsul cosmetic. Pielea nu uita nimic! M-am confruntat o singura data cu o reactie alergica, clienta nefiind sincera si ascunzandu-mi adevarul, dar stiinta de carte a fost antidotul meu. Am renuntat de foarte multi ani sa mai folosesc produse care contin parfumuri sintetice, parabeni (conservanti chimici), extrase de origine animala, coloranti, parafina (uleiuri minerale). Anul viitor voi putea sa ma bucur pe deplin, pentru ca vom avea in familie un farmacist. Ma consult din ce in ce mai des cu el, imi este chiar de un real folos, il pasioneaza tot ceea ce tine de natural, eco, biologic. Asadar, eficienta este maxima cand folosim produse specializate, pe diagnostic de ten, dat de specialist. Cu siguranta, pielea ne va multumi si va arata in consecinta! Am format sute de tineri in ultimii 26 de ani, Unii isi castiga existent din asta, altii fac performanta. De peste opt ani scolarizez cosmeticiene, coafori, frizeri, manichiuristi-pedichiuristi. Noi, formatorii din generatia mea, suntem foarte exigenti, perfectionisti. Unii tineri apasa cam tare pe acceleratie, fara sa-si stabileasca o directie… Aici vom avea mult de lucru! Cursurile organizate de Feminaserv sunt autorizate si recunsocute in Uniunea Europeana. Tehnicile de lucru cu care formam tinerii sunt germane, eu le stapanesc pe deplin, le ador chiar. Dar nu excludem nimic nou si care duce la invatare temeinica.

Armanda: Sa revenim la aspectul pielii. Ce trebuie sa facem ca sa avem o sanatate care se vede?

Profira Gagu: Pentru un viitor sanatos al pielii dumneavoastra, este imperios necesar sa ne educam in acest sens. Consultati-va cosmeticiana, ideal este sa preferati o specialista bine pregatita, bine informata. Cosmetica decorativa nu ma defineste pe mine, din nefericire aceasta a devenit in zilele noastre un fel de xerox… Toate persoanele care se penseaza au aceeasi forma la sprancene, toate machiajele arata la fel etc. Aspectul pielii, da! Nu poti sa ai eficienta maxima daca toleranta nu e optima. Totul e parfumat ca o zi de mai, deci corpul este incarcat inutil cu parfumuri sintetice. Am citit un articol scris de specialisti germani in care se spunea ca s-au gasit urme de parfum si in laptele matern! Conservantii dau si ei intoleranta pielii, de aceea prefer productia in vid si ambalarea in dozatoare special. Am mare grija sa-mi controlez clientele vis-à-vis de ingrijirea pielii sensibile a copiilor. Riscul de a ne imbolnavi de cancer de piele incepe cu numarul de insolatii sau arsuri solare din copilarie. Repet: pielea nu uita nimic! Eu recomand creme care calmeaza pielea iritata si neutralizeaza radicalii liberi, care stimuleaza mecanismul de autoaparare la nivel de ADN al pielii. In acest fel, pielea se odihneste, nu se decojeste si bronzul se mentine o perioada indelungata. Sunt foarte entuziasmata de rezultatele pe care le-am obtinut in ultimii cinci ani referitor la tulburarile de pigmentatie. Acest concept “Know How White” ma satisface pe mine ca profesionist si pe clientele mele, pe deplin, iar daca o sa vorbim de peelinguri, eu lucrez de zece ani cu peelingul biologic. Beneficiile sunt maxime. Un mic secret: clientele mele nu mai folosesc fond de ten. Eu le recomand cremele compacte cu Argila, pigmenti naturali si acid hialuronic; totul e perfect, pielea respira.

Rezultate spectaculoase am obtinut cu epilatia definitiva. Nu vreau sa folosesc prea multi termini tehnici, important e sa-ti vezi clienta fericita, ca te imbratiseaza si merge cu capul sus pe strada fara sa-si mai ascunda fata cu pilozitati. Multe dintre cliente mi-au devenit bune prietene; le multumesc pentru aceasta. Duc o mare lupta cu cele care apeleaza la manevre spectaculoase, de moment, neinteresandu-le ce se va intampla dupa cateva luni de zile. Ar trebui sa ne gandim mai mult pana luam o decizie si nu uitati: 99 la suta dintre barbati va vor naturale.

Cabinetele mele sunt dotate la standarde europene, peste nivelul lux, dar penetrez substanta asa cum ma invata specialistii, fara sa fortez celula; este foarte important. Metabolismul pielii nu trebuie fortat, ci respectat si ajutat. Iti multumesc, Armanda, ca ai trecut pe la Femina. Acum  intru in cabinet, ca mi-a venit programarea!

 

Anunțuri

Marea muzică, Brăila, Hariclea Darclee… Interviu cu soprana Mariana Nicolesco

Viitorul artei cântului e în perpetuarea marilor tradiţii

La fiecare întâlnire de la Brăila cu soprana Mariana Nicolesco, fie că e Festival-Concurs international de canto Hariclea Darclee, fie că sunt Cursurile de Măiestrie Artistică ”Master Classes”, avem șansa să dialogăm cu maestra și să intrăm, cum se spune, în miezul problemei – în creuzetul intim al actului artistic de cel mai înalt nivel. Am profitat, deci, de întâlnirile din perioada 1 – 6 august când s-au desfășurat Cursurile ”Master Classes”, și am rugat-o să îmi ofere un interviu. Întrebările sunt cam stufoase, recunosc, dar cred că sunt destul de cuprinzătoare pentru a afla și noi, profanii, ceva mai mult despre Marea muzică și lungul drum spre performanță.

Armanda FILIPINE – De fiecare dată, întâlnirile cu dumneavoastră, fie că sunt la Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée ori la Master Classes, stimată doamnă Mariana Nicolesco, sunt o ocazie fericită pentru public să asculte muzică de o mare frumuseţe, de a fi martor al unor îndrumări de o valoare deosebită, aşa cum menţiona şi dr. Stephan Poen la conferinţa sa.

Mariana NICOLESCO –  Ideea e aceea de a face muzică împreună, de-a împărtăşi noilor talente din considerabila experienţă dobândită de mine de la Maestra mea, Jolanda Magnoni, la Roma, de la celebrii dirijori sub bagheta cărora am cântat în marile teatre ale lumii şi mai ales de la iluştrii colegi pe care i-am avut ca parteneri pe scenă, purtători ai tradiţiilor care asigură perenitatea cântului la cel mai înalt nivel. Tinerii care au venit şi continuă să vină în număr considerabil la Brăila ştiu că nicăieri în lume nu întâlnesc un spirit deschis şi colegial ca aici, o ospitalitate ca a noastră şi nici dorinţa de a le transmite secrete fundamentale ale artei sacre de care se apropie cu toată fiinţa lor.

– Există din partea unor iubitori ai Marii Muzici un anume dor de trecut, o stare de melancolie şi de neîmplinire chiar, considerând că în prezent nu ar mai fi voci atât de minunate cum a fost vocea Haricleei Darclée, cum este vocea
dumneavoastră, şi nici montări serioase de opere pe marile scene ale lumii, mulţi regizori etalând idei foarte ciudate, cum am văzut recent la TVR Cultural  într-o reprezentaţie cu Romeo şi Julieta  în care Romeo era îmbrăcat în haină de piele, ca motocicliştii de azi.

– Întotdeauna există în sufletele oamenilor o undă de paseism, fiindcă nu putem compara ce se întâmplă azi decât cu trecutul, aşa cum îl cunoaştem noi, sau aşa cum ni-l închipuim. Nimeni neputând aduce pe lume voci extraordinare, decât Cel de Sus, e rezonabil, cred, ceea ce spun adeseori, şi anume că fiecare trebuie să obţină maximum posibil cu mijloacele pe care le are. Atunci putem spune că suntem cu adevărat în serviciul muzicii, că ne-am împlinit menirea, şi publicul simte şi apreciază acest lucru. În acest sens evoluăm, şi din ce în ce mai bine, la Brăila. Este şi motivul pentru care se prezintă la Master Classes tinere voci venite de peste mări şi ţări şi, evident, mulţi artişti din ţara noastră. Motivarea prezenţei lor la Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée este legată tot de aceste considerente. Cine ar avea naivitatea să-şi închipuie că toţi cei peste 180 de concurenţi care se înscriu în competiţie îşi imaginează că-l vor câştiga? În schimb toţi cei înscrişi sunt siguri că vor face un substanţial salt înainte în arta lor. Acesta e un lucru fundamental. Pe de altă parte, e un trist adevăr acela că e mult mai uşor să practici cultul urâţeniei, pretins expresivă, decât pe acela nobil şi greu de atins al frumosului. Iar unii regizori de operă au întrecut toate limitele decăderii, de care fug în fapt tinerii care vin spre mine, de exemplu.

– Magazinele cu muzică clasică sunt rare în România, avem doar câteva teatre de operă. Oare această muzică sublimă şi spectacolul de operă sunt destinate doar unor elite? Oricum, Brăila, prin Dumneavoastră, e o Capitală mondială a artei cântului…

– Fără voci, fără cânt la un înalt nivel, teatrul de operă nu există. Forţa noastră e aceea de a pregăti foarte serios şi cu rezultate excepţionale acest fundament al spectacolului liric. Este un adevăr acela că teatrele de operă, în lumea întreagă, sunt susţinute financiar fie de state, fie de sponsori. Şi că publicul îşi poate permite, în Occident, să plătească sume considerabile pentru biletele de intrare în paradisul cântului care e cutare sau cutare teatru de prestigiu. La noi lucrul acesta e imposibil deocamdată. Dar tradiţia pe care o perpetuăm prin aceste Master Classes, prin Festivalul şi Concursul Internaţional de Canto Hariclea Darclée, e fundamentală şi pentru artiştii occidentali
care azi nu prea mai au unde să se formeze conform minunatei idei pe care şi-o fac despre voci şi despre cânt. De aceea vin la Brăila,
din Italia, patria cântului, a muzicii şi a spectacolului de operă, din Spania, din atâtea alte ţări europene, ca şi din Statele Unite, dinChina, din Rusia.

– Anul viitor aşteptăm o nouă ediţie a Festivalului şi Concursului Internaţional de Canto. Ce ar trebui să facem noi, brăilenii – public, administraţie – pentru ca ediţia din 2012 să fie una foarte bună, una care să merite tot efortul pe care ştim că-l faceţi?

– După senzaţionala ediţie 2010 dedicată împlinirii a 150 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, ale cărei ecouri nu s-au stins nici în ţară nici în străinătate, vom pregăti din timp un nou succes de răsunet. Aşa cum spun mereu, numai printr-un efort colectiv putem ajunge la împliniri majore. Iar dacă mi-aş dori ceva e să-mi pot limita eforturile la planul artistic şi organizatoric, lăsându-le altora, pe cât posibil, grijile legate de problemele
de finanţare.

Mulțumesc pentru disponibilitatea de a răspunde acestor întrebări, mulțumim pentru stimulatoarea și tonica dumneavoastră prezență la evenimentele dedicate Haricleei Darclee la Brăila, mulțumim pentru ajutorul pe care îl oferiți astfel tinerei generații de vocaliști, cum va place dumneavostră și domnului Stephan Poen să le spuneți tinerilor interpreți care vin din întreaga lume în urbea natală a sopranei care a fost prima Tosca.

Horia Suru şi regia la „Domnului profesor, cu dragoste”. Interviu

După un spectacol cum este „Domnului profesor, cu dragoste” pus în scenă de Horia Suru la Teatrul „Maria Filotti” din municipiul Brăila cred că se impunea un interviu. Prime impresii în variantă proprie aveţi aici https://brailachirei.wordpress.com/2011/06/19/spectacolul-%E2%80%9Cdomnului-profesor-cu-dragoste%E2%80%9D-din-carnetul-primelor-impresii/

Armanda Filipine: De unde vine dorinţa asta, de a face regie, la un actor – este adevărat, unul cu palmares?

Horia Suru: Nu aş zice neapărat că dorinţa de a face regie e cea mai fericită formulare. Poate că e o necesitate, un actor în cariera lui nu se întâlneşte des cu rolurile preferate, temele care îl interesează, direcţiile în care ar dori să construiască etc. Caut să regizez situaţii şi personaje pe care eu însumi aş vrea să le joc (deşi niciodată nu aş juca în propria-mi regie, e un pact pe care l-am facut cu mine şi nu-l voi încălca). Fiind actor, înţelegând actorii, ei devin preocuparea mea principală şi în acelaşi timp sursa primă de inspiraţie în spectacolele mele. Modelez o scenă sau un spectacol întreg când propunerile unuia sau altuia mă conving. Nu caut să-i trag cu de-a sila în lumea mea ci mai degrabă să mă introduc eu în lumile lor personale şi să selectez de acolo ceea ce am nevoie. Mai mult decât peisajul muzical sau imagistic mă interesează traseul unui personaj în lumea creată de mine. Şi în acest spectacol am avut timpul de a-i observa pe copii (care au inceput cu 3 săptămâni de antrenament fizic cu Adrian Iacov şi Workshop de dans cu coregrafa Sophie Robinson) şi pe actori (la lecturile la masă) până am făcut selecţia finală şi apoi distribuţia. Au avut toţi şansa să arate şi să se arate până să începem propriu-zis să construim spectacolul. Pe de altă parte, am început să regizez spectacole cu tineri de la vârsta de 16 ani, continuând şi în facultate şi după ce am început să lucrez la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ. Cunosc foarte bine acest segment de vârstă (perioada liceului) şi în egală măsură mă preocupă această vârstă a întrebărilor, a nesiguranţei, a dezvoltării în gândire, în corp, a senzualităţii şi sexualităţii incipiente, a marilor pasiuni, a greşelilor, a alegerilor…E o vârstă extrem de vie, de energică şi în acelaşi timp extrem de adevărată; bineînţeles că încerc în aceste spectacole să mă folosesc la maximum de vitalitatea şi dorinţa lor de viaţă, de a se exprima liber, fără constrângeri.

A: Spectacolul are marele avantaj că este nu numai pentru tineri, ci şi cu tineri. Cum a fost lucrul cu ei? Au învăţat uşor ce aveau de făcut? Au avut şi ceva libertate de exprimare sau a fost totul impus?

Horia Suru: Între actorul cu cea mai mare experienţă (născut în 1942) şi cel cu cea mai mică (născut în 1997) se regăsesc alţi 23 care să acopere această întindere a timpului, fiecare aducându-şi aportul sau pus în slujba mesajului pe care vrem să îl transmitem cu acest spectacol. „Domnului Profesor Cu Dragoste” ca şi arta în general nu se adresează doar unui anumit segment. Vrem să credem că spectacolul nostru construit nu doar cu tineri sau bătrâni nu vizează doar pe unii sau pe alţii. Mai bine aş zice că este pentru toţi cei care sunt interesaţi să vină la teatru. Cei care nu vin la teatru ca pe stadion sau ca la un spectacol de balci. Sau o şuşă de la capitală. Evident ca mi-aş dori cât mai mulţi tineri la acest spectacol ca de altfel la toate spectacolele mele. Cred în publicul tânăr, în deschiderea lui mult mai mare faţă de cei care se indignează când văd un umăr dezgolit sau un cuvânt mai „dur”. Elevii pe care i-am selectat i-am luat de la zero, de aceea a fost dificil până am reuşit să stabilim un limbaj comun al lucrului (şi al dansului) şi de asemenea o disciplină de lucru, zilnică, care să-i ajute să reziste unei perioade de repetiţii atât de lungi şi obositoare fizic dar şi să ajungă la performanţa necesară spectacolului. Sunt convins ca oricare dintre ei, dacă manifestă acelaşi interes şi putere de muncă, poate fi un nume de care să auzim pe viitor.

A. Ideea de a folosi atât de intens şi de masiv zona de coregrafie mi se pare extraordinară. Vine şi in sprijinul mesajului… dar i-a pus la grele încercari, cred, pe tineri. Cum aţi făcut faţă provocarii dansului, pentru că din ce am înţeles, s-a lucrat la foc continuu?

Horia Suru: Spectacolul „Domnului Profesor Cu Dragoste” se bazează pe scenariul filmului omonim în regia lui James Clavell din 1967, acţiunea desfăşurându-se cu puţin timp după terminarea razboiului într-o Londră destul de afectată. Deşi problemele cu care se confruntă elevii sau mesajul scenariului este extrem de actual şi astăzi oriunde în lume, se punea totuşi problema limbajului şi a unor situaţii specifice sfârşitului anilor 1950. De aceea în încercarea de a portretiza această lume a cartierului dură, violentă, periculoasă…am preferat să nu folosesc expresii la modă azi pe care poţi să le auzi la orice colţ de stradă, ci să încerc să exprim prin dans violenţa, frustrările şi toată lumea interioară a personajelor… Să tratez azi acest subiect prin muzică (Muse, Jay-Z) şi tehnici de dans ca street battle, parkour, contact improv etc.
A. Este un spectacol care merită vizionat de toţi tinerii, evident şi de toti elevii. Dat fiind ca unii nu vin deloc la teatru, cum vă gândiţi să ajungă totuşi mesajul la ei, la cei care nu înţeleg importanţa actului artistic – cum de altfel sunt şi destui adulţi, oameni care cred ca nu e (şi) pentru ei arta Thaliei ori care gustă mai mult genul uşor, bulevardier, comic?

Horia Suru: Cel mai important este ca spectacolul să existe. Sa fie susţinut, să se joace, să nu i se pună piedici cum se întamplă de multe ori. Trebuie ajutat inclusiv de dumneavoastră să fie văzut şi nu doar în Brăila. Aştept de la acest spectacol ca elevii să-şi invite profesorii, părinţii.. la teatru.(şi nu practica inversa atât de defectuoasă când profa x trenuie să vândă n bilete la un Caragiale prost înteles de pe nu stiu unde ca să-şi scoată şi ea un 5 la suta). Asta ar fi miza pentru mine. Şi sunt convins că, nesupuşi unor presiuni inutile, tinerii intre ei vor crea o emulatie prolifică astfel încât spectacolul să existe.
A. În fiecare act artistic există şi dorinte ascunse, mesaje subliminale, asperităţi şi dileme interioare ale creatorului…. La Horia Suru care este resortul intim în demersul teatral? De unde pasiunea, câte întrebări te macină, ce vrei să descopere neaparat publicul?

Horia Suru: Eu încă încerc să mă descopăr pe mine, să-mi caut (un)drum(ul), să profit de orice ocazie să pot formula întrebări prin spectacolele mele. Nu caut noul sau originalul în teatru. Nu vreau nici să şochez lumea şi nici să demonstrez cuiva ceva, ci doar să mă descopăr pe mine în lumea poveştilor ce apuc să le spun.

A. Mulţumesc pentru rabdarea de a lămuri aceste chestiuni şi salut demersul tău regizoral cu o urare: să ne vedem după un festival în care primeşti un premiu important care să-i bucure la fel de mult şi pe mai tinerii tăi colegi de platou – elevii braileni din spectacol – dar şi pe noi toţi!

Horia Suru: Multumesc şi eu.

 

Interviu cu regizorul Vlad Cristache. Cu onestitate, despre regie, texte şi public

L-am cunoscut pe Vlad Cristache, cel care pune în scenă la “Maria Filotti” nici mai mult nici mai puţin decât Ibsen şi “Peer Gynt”, întâi prin intermediul CV-ului – unul plin cu premii, cu participări în jurii şi la seminarii de profil – gesturi sociale rarisime chiar şi pentru mulţi regizori mature, maturizaţi, după care l-am întâlnit în teatrul brăilean şi m-a uimit cu simplitatea şi naturaleţea sa, calităţi de asemenea rare la reprezentanţii categoriei profesionale din care deja face parte.

Şi deja văd cum va fi cucerit publicul de acest tânăr care vrea să fie fără fasoane, şi chiar este, care vrea să fie onest şi chiar este. Şi abia aştept să se confirme aşteptările, şi să aplaudăm un spectacol de calitate, onest aşa cum şi-l doreşte, dar foarte bun, care să ducă faima dramaticului brăilean dincolo de graniţele locale cum s-a mai întâmplat şi când au regizat aici Cătălina Buzoianu, apoi Radu Apostol – şi juca alături de Liliana Ghiţă foarte tânărul pe atunci Marius Manole, după aceea Radu Afrim, şi mai încoace Victor Ioan Frunză

Până la aplauze, să facem cunoştinţă cu tânărul regizor şi “puiul” său din curtea Thaliei.

N. aut. Pentru uşurinţa dialogului, am trecut direct la persoana a doua singular, fără să uzitez pronumele de politeţe, tocmai pentru ca fluenţa verbului să facă mai plauzibilă largheţea nuanţărilor şi estomparea tuşelor – chiar dacă vorbim depre arta unde Masca se colorează intens pentru a fi vizibilă, unde verbul/ cuvântul este strigat pentru a se face înţeles.

Armanda Filipine: Discut cu Vlad Cristache, regizor, absolvent, nu ?

Vlad Cristache: Da, absolvent de regie teatru la UNATC Bucureşti…

Armanda: Şi ce am văzut în CV este impresionant pentru cineva de vârsta asta…

Vlad: da… (râde)

Armanda: Zi-mi şi mie, te rog, cum abordează un tânăr o problemă atât de spinoasă care e Ibsen şi care e Peer Gynt?

Vlad: Nu cred că este o chestiune de tânăr sau de bătrân, ci o chestiune de personalitate şi de sensibilitate umană. Şi, mă rog, în toate lucrurile pe care le citesc şi pe care încerc să le povestesc cu ajutorul spectacolelor pe care le fac, încerc să am o doză de onestitate faţă de ceea ce simt eu că trebuie comunicat în anul 2010, pe data de 11 septembrie sau cât o fi astăzi. Cred că în fiecare secundă trebuie să ai ce transmite oamenilor şi cumva cred că regizorul, un regizor bun sau un regizor important se defineşte printr-o sensibilitate acută pentru anumite texte şi o antenă pentru comunităţi. Dacă ai norocul să ai antenă pentru comunităţi, înseamnă că ceea ce simţi tu faţă de textul respectiv e posibil să fie o chestie universală pe care o simte întreaga comunitate. Şi apropo de Ibsen… pentru toată lumea ar putea părea că e o mare provocare, dar e pur şi simplu un text care mi-a spus ceva şi pe care vreau să-l povestesc întrun fel personal, aşa cum l-am citit eu acum.

Armanda: Vorbeai de comunităţi ; asta înseamnă că ideea ta de teatru şi de regie implică neapărat o comunicare deosebită cu lumea, nu ?

Vlad: Păi, în principiu, nu faci un spectacol de teatru pe care să-l vezi tu, singur…

Armanda: … dar sunt destui egoişti – a se vedea ghlimelele de rigoare – care îşi spun că nu contează părerea nimănui, că este importantă doar viziunea lor şi atât, dacă înţelege cineva ceva bine, dacă nu, asta e…

Vlad: Da, îl faci avându-te pe tine ca spectatorul ideal căruia i te adresezi. Şi dacă îţi place ţie, speri să poată să placă multora. Dar antena asta pentru comunităţi, pe care eu cred că o am, sper să funcţioneze, adică dacă mie îmi place ceva sunt convins că există şanse ca multora să le placă acelaşi lucru.

Armanda : Şi cât de mult te raportezi la text şi la subtext ? Cu alte cuvinte, cât de mult vrei să ridici ştacheta ?

Vlad: În perioada asta mă interesează anumite teme pe care vreau să le dezvolt prin nişte texte care pot permite chestia asta. Piesa aceasta de Ibsen este un text pe care eu l-am citit ca pe o pledoarie pentru libertate, pentru un spirit rebel şi sensibil care nu se poate integra într-o societate meschină şi mediocră. Cumva e o dorinţă care există în mine, şi care se transferă prin acest text în spectacol, de a evada dintr-o societate banală, rutinizată şi mediocră, care nu permite naşterea niciunui sentiment pur.Ca să evadeze dintr-o lume meschină, mediocră şi banală, Peer Gynt îşi construieşte o lume imaginară de care nu se mai poate debarasa. Trăieşte pe muchia dintre vis şi realitate, şi la un moment dat ajunge în pragul nebuniei iar către finalul piesei, din păcate, devine un individ la fel de mediocru ca cei de care fugea la început.

Armanda: Şi din nefericire, asta e drama omenirii în general, acum şi dintotdeauna…

Vlad: Cumva, cred că interpretarea pe care am dat-o textului e (super)universală şi (super)recognoscibilă pentru toată lumea, pentru că, în fiecare om, fie că e muncitor la fabrică, fie că e tâmplar, fie ca e profesor universitar există o doză de tânăr visător, care regretă că nu poate face lucrurile pe care le visează.

Armanda: Cum spuneai mai devreme, în lumea asta meschină şi banală… încerci să subliniezi chestia asta în spectacol ?

Vlad: Da, asta e ideea.

Armanda: .. că el vine de-afară, dintr-o lume care este aşa şi pe scenă, şi ?

Vlad: … şi încearcă să evadeze. Şi cumva eşecul lui de a evada din această lume se traduce într-o durere profundă a spectatorului, care ştie că nici el nu poate face lucrul acesta. În linii mari, cam despre asta ar fi vorba ; prima parte a spectacolului este o pledoarie pentru libertate şi pentru vis, şi a doua parte constată eşecul de a evada din lumea banală şi rutinizată şi, cumva, aplatizarea lui Peer cu toţi ceilalţi indivizi din societate. Şi singurul lucru care îl salvează, în final, este dragostea…Avem în faţă un personaj care porneşte de la 20 de ani până la 80 de ani, şi care încearcă toate lucrurile posibile : pleacă prin toată lumea, caută toate marile adevăruri ale vieţii, şi chestii de genul ăsta, şi la un moment dat, după ce se transformă într-un individ mediocru şi banal, ajunge să-şi găsească înţelepciunea şi să îşi găsească adevăratul ţel al vieţii, la finalul ei, prin dragostea faţă de femeia pe care nu a băgat-o în seamă 60 de ani … E o chestie pură, nu ştiu…daca nici asta nu e o poveste care merita spusă… (râde)

Armanda: Şi am devoalat cam mult din spectacol.

Vlad: Da…

(va urma… interviul e ceva mai amplu, cu alte amănunte despre spectacol şi alegerea interpretului principal , vă invit să-l urmăriţi pe „Brăila Chirei”)

Interviu cu Mircea Bodolan, noul director al Teatrului “Maria Filotti” care nu vrea să coboare ştacheta: “Chiar dacă dor şi tremură, e mai bine cu genunchii drepţi”!

       Mircea Bodolan (foto din arhiva sa personală) – cantautorul, absolventul de teatru, omul de cultură plin de candoare, (ştim asta mai cu seamă din cântecele sale folk) este noul director al Teatrului “Maria Filotti”. A obţinut cea mai mare medie la concursul susţinut recent în faţa comisiei formate din viceprimarul Doiniţa Ciocan şi reprezentanţi ai Ministerului Culturii, Marinela Ţepuş – director al Teatrului “G. Ciprian” din Buzău – şi Dan Marius Zarafescu  – consilier superior la minister, la Direcţia Artele Spectacolului.

     Chiar dacă pare prematur acum un interviu, Mircea Bodolan nefiind încă semnatarul contractului de management – abia peste vreo două, trei zile este aşteptat din capitală – domnia sa a avut amabilitatea să răspundă la câteva întrebări prin care am încercat să pun în lumină capacitatea omului cult şi cizelat de a fi şi optimist, dar şi darnic, două calităţi care nu trebuie să lipsească – cred – din sfera cultural-artistică.

Armanda : Aţi fost desemnat câştigătorul unui concurs pentru un post important, care va aduce în zona dumneavoastră de suflet şi care obligă în acelaşi timp. Care este, din punctul de vedere al omului de cultură şi de teatru care sunteţi, misiunea directorului de teatru şi cât de mult contează aceasta în bunul mers al activităţii instituţiei teatrale?

Mircea Bodolan : La această întrebare este greu să răspunzi în două vorbe şi să convingi. Acestei întrebări îi răspund în timp faptele şi atitudinile, dar cel mai elocvente sunt rezultatele. Vom vorbi despre acestea, dacă va fi cazul, spre începutul anului viitor.

A: Cu CV-ul dumneavoastră, aş zice că veţi încerca să dezvoltaţi deopotrivă şi zona muzicală, poate chiar genul de spectacole multimedia atât de îndrăgite de tineri. Veţi încerca aşa ceva?

M. B. Oricare încercare şi provocare venită din zona spectatorilor tineri trebuie experimentată. Cu atât mai mult cu cât sunt mai manifeste, dar nu cu orice chip şi oricum.

A: Faptul că veniţi din capitală este hotărâtor, bănuiesc, pentru schimbarea de atitudine, de optică. Prin comparaţie, Brăila ar părea chiar provincie ; dar oare aşa se vede din Bucureşti? Cum ştiţi că este perceput teatrul brăilean în zona artistică a capitalei şi ce ar trebui făcut pentru ca această imagine să devină şi mai pregnantă? Sau poate, din punctul dumneavoastră de vedere, este important să fie concentrate forţele doar pe spaţiul local?

M. B. Personal, nu simt nimic special pentru faptul că am locuit în ultimii 15 ani cu precădere în capitală. Este adevărat că aici, în Bucureşti, par a se aduna şi răspândi informaţiile cu mai multă repeziciune. Ca să circule ele trebuie întâi să existe. Vom avea grijă ca teatrul nostru sa fie permanent în atenţia opiniilor celor din capitală şi nu numai.

A: Sunt mulţi oameni, cum bine ştiţi, de toate vârstele, care nu intră deloc în teatru şi care nu frecventează decât spectacolele gratuite sau nu sunt interesaţi deloc de fenomenul teatral. Aveţi în vedere atragerea şi acestui gen de… public să-i zicem?

M. B. Aşa cum scena este un spaţiu generos şi cuprinde o multitudine de forme de manifestare artistică, şi sala teatrului va fi deschisă tuturor celor dornici să încerce o emoţie artistică. Vom avea în grijă să le oferim satisfacţie prin produsul nostru cultural tuturor celor care o vor dori şi ne vom strădui în permanenţă să le ridicăm nivelul de percepţie al actului scenic.

A: Cei care vă cunosc spun despre dumneavoastră că aveţi o latură sufletească extrem de dezvoltată, aceea a visului – cred că din spaţiul optimismului personal. Cum percepe omul Mircea Bodolan ce se întâmplă acum în cultură: e bine că se dă o luptă, parcă pe viaţă şi pe moarte, pentru supravuieţuire şi se coboară adesea ştacheta valorii? Sau e mai bine să fii acolo unde sunt cei puţini, hotărâţi şi parcă singuri, care doresc să facă Artă, să nu se compromită, să nu lase nimic să întineze Valoarea?

M. B. În decembrie 1989 am trăit alături de un leader important al revoluţiei din Brăila un moment dificil care mi-a dezvăluit şi o slăbiciune pe care n-o mai cunoscusem şi m-au lăsat genunchii. Nicu Preda, un personaj luminos şi dârz, m-a susţinut de subţioară şi mi-a spus: „Ce faci Mircea?… nu te teme, vom muri frumos!”

Nu mă tem nici de data asta, şi ca şi atunci, n-am să fac niciun compromis. Chiar dacă dor şi tremură, e mai bine cu genunchii drepţi.

A: Mulţumesc pentru amabilitate şi vă asteptăm, după semnarea contractului de management, să ne spuneţi concret care sunt planurile pentru stagiunea 2010 – 2011 a Teatrului „Maria Filotti”.

La Teatrul “Maria Filotti” – Mihail Sebastian sau voluptatea “poeziei lucidităţii”, după cum a receptat rolul actorul Marius Capotă

Acest interviu, ca de altfel multe textele de acest gen pe care le veţi regăsi aici, au fost deja vizionate de o parte dintre dumneavoastră. Le reiau pentru că ele continuă să rămână valabile, prin utilitatea intrinsecă a subiectului, dar şi – de fapt, în egală măsură, trebuie să recunoaşteţi – prin prestanţa interlocutorului. Actorul Marius Capotă, interlocutorul meu în acest  caz, este eroul principal în spectacolul “eMeS” regizat de Ilinca Stihi la dramaticul brăilean, un proiect realizat în anul când se serba centenarul naşterii scriitorului, dramaturgului şi importantului om de cultură român, pe numele real Iosif Hechter, evreu de origine, născut la Brăila pe strada care-i poartă în prezent numele. Interviul a fost realizat prin intermediul e-mail-ului.

Totodată, în cazul de faţă mai am un motiv: sper din toată inima să mai citiţi câte ceva din opera concetăţeanului nostru Mihail Sebastian despre care scriu mai des decât noi străinii, este foarte jucat în afara graniţelor şi stârneşte invidii creatoare în mediile literare din multe ţări.

Armanda Filipine: Stimate Marius Capotă, sunteţi în rolul lui Sebastian. Ca erou, acesta este extrem de complex, asa cum se si punctează în scenariu: evreul, scriitorul, bărbatul,brăileanul, prietenul… cât de greu este să faci, ca actor, din toate aceste faţete una singură?

Marius Capotă:  Nu cred în “eroul” Mihail Sebastian, cred în omul Iosif Hechter, şi cum altfel l-ai putea descrie decât ca pe o personalitate complexă după ce te apropii de el prin lectura operei sale, incluzand şi jurnalul. Nu am unitate de măsura pentru cât de “greu” mi-a fost să-l interpretez pe Sebastian, tot ce pot să vă spun este că am încercat să fiu cât mai fidel modului său de a simţi şi a gândi, de a privi oamenii, faptele, cu o asemenea intensitate a lucidităţii ce conduce întotdeauna la adevăruri  incomode, orice ai fi: evreu, scriitor, bărbat, brăilean, prieten…  Un scenariu  foarte complex şi o provocare pentru orice actor de a trece prin stări şi gânduri ce te aruncă în mai puţin de o oră şi jumatate prin tot ceea ce a trecut acest om într-o viaţă întreagă.

 Există o anume poezie în spectacol, jucată însă de o manieră tipică pentru proza lui Sebastian – puţin cam rece sau ca în “Accidentul”, unde personajul încearcă să se distanţeze de   sentimentalism… Mai prinde poezia, azi, în teatru?

În mod cert Sebastian are farmecul său special, aerul aşa-zis poetic al acestui spectacol ţine nu numai de opera lui, ci şi de felul în care a fost construit acest scenariu de Ilinca Stihi. Dacă îmi îngăduiţi comparaţia, scenariul aşa cum l-am privit eu în forul meu interior este o judecată de apoi, e acea secundă de dinaintea morţii în care îţi retrăieşti toată viaţa, cu tot ce a fost bun şi rău în ea. Acea secundă ţine de un spaţiu aparte, în care nu se spun decât adevăruri, iar acest spaţiu şi timp noi am încercat să-l recreăm în faţa spectatorilor. În smerita mea pricepere, cred că poezia scrierilor domnului M. Sebastian ţine de o voluptate a lucidităţii, e un amestec permanent de contrarii, un vesnic joc dublu. Inutil să vă mai reamintesc ca fiecare spectator rezoneaza cu Sebastian in functie de afinitatile sale elective.  Raspunsul meu este Da. Si astazi si oricand, atat timp cat exista un public cultivat, poezia va “prinde” in teatru.

 Cât aţi citit din opera lui Sebastian ca să intraţi în rol?… pentru că se vede că aţi citit şi că aţi intrat bine in pielea personajului.

 V-aş fi răspuns cu un zâmbet şi o privire atotcuprinzatore, dar am să mă folosesc totuşi de cuvinte: destul de mult cât să mă simt în siguranţă în faţa oricui, acolo pe scenă. Dincolo de piesele sale de teatru, “Accidentul”, “Oraşul cu salcâmi”, “De două mii de ani”, “Cum am devenit hooligan”,  “Jurnal”, “Jurnal II” (indirect).

 “Jurnal”-ul a stârnit atât de multe controverse încât Sebastian a fost repus pe tapet-ul literar, ca să spun aşa, ca scriitor, dramaturg etc. Anul trecut (2007), insă, la centenar, au fost prea puţini care l-au jucat, la piesele sale de teatru mă refer. Cum îl vede actorul
Marius Capotă pe scriitorul Sebastian? Dar pe dramaturgul Sebastian?

 Actorul îl vede pe scriitorul şi dramaturgul M. Sebastian tot aşa precum spectatorii îl văd pe M. Sebastian în actorul ce îl interpretează. Acolo unde este instituită scena, indiferent de spaţiu, se creează ca prin farmec un loc magic în care este imposibil să minţi. Exact cât l-am înţeles eu pe M. Sebastian ca să pot să-l reprezint riguros, atât va înâelege şi publicul avizat. În felul acesta responsabilitatea mea faţă de memoria domnului M. Sebastian este deplină.

 Vă place rolul, cred, pentru că îl jucaţi cu multă convingere. Ce alte roluri v-au marcat, în ce piese? În ce spectacole mai jucaţi?

 Vă multumesc frumos pentru apreciere. Cu riscul de a exagera, aş spune că fiecare rol pe care l-am interpretat mi-a marcat într-un mod aparte traseul meu artistic. În Bucuresti mai joc la Teatrul Bulandra în “Ce păcat că e curvă”  de John Ford în regia domnului Alexandru Darie, “De Pretore” de Eduardo de Filippo în regia domnului Horaţiu Mălăele, “Şase personaje în căutarea unui autor” de Luigi Pirandello în regia domnului Liviu Ciulei, “ Poveste evreiască” după Isaac Bashevis-Singer în regia domnului Elie Malka, “Anatomie. Titus. Căderea Romei” de Heiner Muller în regia domnului Alexandru Darie.

 Ce le spuneţi prietenilor despre acest spectacol de la Brăila? Cum i-aţi convinge să vină din capitală ca să vă vadă pe scena noastră, cu ce argumente? 

 Le-aş spune că plăcerea de a te delecta cu excursia mentală pe care acest spectacol ţi-o oferă  surclasează efortul de a face o excursie până la Dunăre, la Brăila.

Mulţam frumos de cooperare şi sper să vorbim, poate curând, şi faţă în faţă. Numai bine!
 

Despre afaceri si multe altele – cu Dan Chisu

Cu siguranta ca si pentru dvs , stimati prieteni, Dan Chisu nu este un necunoscut, braileanul care nu s-a sfiit sa faca multe chestii interesante – de la o calatorie in jurul lumii, la Noaptea Devoratorilor de Publicitate si Festivalul Dakino la scrisul cartilor si realizarea emisiunilor culinare (si lista nu se opreste aici…).

Iata ca distinsul nostru concetatean (chiar daca nu mai locuieste la Braila nici macar mama sa, pe care a convins-o sa se mute in capitala, unde este mai aproape si de Lucian Chisu, alt distins brailean care se distinge pe taramul literelor, fratele domniei sale) are din nou ceva de spus. De data aceasta ideile sunt intr-un intr-o publicatie online si ma grabesc sa vi le dezvalui nu doar pentru ca ni-l apropie pe Dan Chisu – e bine sa mai stim unii de altii, nu-i asa? –  dar si pentru ca experienta si expertiza sa merita a fi luata in considerare. N-om fi noi toti oameni de afaceri, dar intotdeauna e bine sa stii mai mult(e)..

Asa ca va invit sa cititi ce a raspuns Dan Chisu la intrebarile despre criza economica, ideile personale, afaceri, viata urmarind interviul pe    

 http://www.dailybusiness.ro/stiri-media-marketing/dan-chisu-business-ul-este-ca-ceaiul-trebuie-sa-stii-cand-sa-te-opresti-din-pus-zahar-32831

Dan Chisu cu Iulian Zamfir si Mache AA, 072

Iar in imagine va ofer un Dan Chisu… “culinar”, de la un eveniment petrecut la Pizzeria “Bella Italia” unde este presedintele de onoare la scolii de bucatari dezvoltata de Iulian Zamfir –  patronul firmei. Tot atunci si-a lansat superbele lui carti de bucate (pline povesti mai mult decat de retete). In fotografie este si actorul Bujor Macrin care a fost invitat sa animeze atmosfera la o lectie publica de gatit.