* Bucuria a fost deopotriva a publicului spectator, si cred ca si a interpretilor care au realizat un regal teatral prin intermediul acestui text tragi-comic
Cunoscând celelalte spectacole regizate de Radu Afrim la Teatrul „Maria Filotti” – respectiv „Plaja”, „Adam Geist” si „Omul pernă” – dar si altele realizate pe scene din tară, din straintate – Afrim este deja un nume in regie! – vizionarea celei mai recente productii afrimiene – „Sufletul, puncte de veghere” – din seara de 20 septembrie, de pe scena Sălii Mari a dramaticului brăilean, relevă aceeasi fortă de creatie pentru care Afrim este deja cunoscut, apreciat – si cu cele două premii UNITER -, in unele situatii contestat, chiar detestat. De altfel, sala – aproape plină cu tineri si foarte tineri admiratori ai genului, veniti special la vizionare tocmai pentru că stiu bine si cele trei spectacole amintite la inceput – a reactionat cu râsete, aplauze (furtunoase la final, imaginea a doua), si reconfortantul (pentru cei implicati direct) „E super!” auzit de multi spectatori la final.
Nu stiu cat de greu sau de usor s-a lucrat la piesă, cert este că actorii s-au intrecut pe sine in diferitele ipostaze deloc comode, atât atunci când a trebuit să fie excesiv de vulgari, de stupizi, de excentrici asa cum o cere rolul sau economia spectacolului, in consonantă cu cerintele regizorale care au impus – si de această dată – un story cu miză, nu neapărat morală, dar cu sigurantă viabilă, anume că viata este de cele mai multe ori caraghioasă si ne aduce in situatia să dansăm ca de nuntă când noi suntem la priveghi – acesta este firul narativ principal – si, mai mult, tot viata ne transformă uneori in adevarate caricaturi umane – cu toate, si in ciuda, viselor noastre, cu toate cunostintele noastre, si chiar cu momentele de poezie de care suntem, mai mult sau mai putin in stare –, chiar dacă noi nu ne dăm seama sau tratăm cu indiferentă acest aspect.
Si economia de mijloace din scenă – un simplism de tip rustic, mobilierul având insă secventioanr si imagistic destule de transmis publicului, idei care rotunjesc caracterizarea personajelor – spre exemplu, dulapul de bucătărie pe care il foloseste in varii situatii personajul interpetat de Liviu Pintileasa, care isi indeasa in buzunare sau in sân parte din mâncarea pregătiră pentru comemorarea prietenului mort interpretat de Dan Moldoveanu, ori canapeaua pe care se inghesuie rând pe rând doi sau mai multi dintre cei din distributie. De asemenea, acelasi decor – fără nicio pretentie, un paralelipiped căruia ii lipseste o fatada, semnificând o cameră – permite si explicitarea unor fragmente din poveste, story in care – la fel ca si in „Omul pernă” – se impletesc cu multă măiestrie mai multe linii narative, fără legătură intre ele, dar care beneficiază de un liant la care isi dau concursul sa-l facă veridic regizorul, scenaristul, actorii si foarte tinerii din distributie – acestia din urmă fiind Claudiu Urse, Andrei Stefan, George Crinta .
Dacă celor pretentiosi spectacolul, cu limbajul lui de cartier si cu elementele de vulgariate indeobste socotite tabu – cum ar fi nuditatea totală, sexul, si chiar striptisul – deci, s-ar putea să li se pară „tare”, cu certitudine el este mai degrabă „cool”, sau – ca să vorbim in limbajul modern si la fel de colorat al genului – el este in trend, ba chiar in ton cu vulgaritatea cotidiană, adesea sesizabilă fără perdea la televiziuni, in presa scrisă. Astfel, devin savuroase secventele in care Liliana Ghită, interpreta – cu foarte multe tonalităti – a rolului Bocitoarei, zisă si Boci-Boci, spune cu năduf „Ce pula mea?” sau „bulangii!…” adresându-se colegilor de santier ai proaspătului decedat sositi in casa sotiei mortului, personaj interpretat de Monica Zugravu-Ivascu, pentru a-si lua la revedere, la priveghi.
Ce mai e de zis? Multe, dar să mă rezum doar la faptul că actorii deja mentionati joacă, jucându-se, in cel mai liber stil dar si cu mult profesionalism, apoi Alin Florea – atent la detalii de accent, de gestică, Liviu Pintileasa si cu mult umor, Emilian Oprea lăsând să transpară două si chiar mai multe tipologii distincte in acelasi individ – de altfel, asa pare că se intâmplă cu alte personaje, dar culmea, si noi, in viata noastră de toată ziua facem la fel, tandrul si grosierul convietuind in foarte multi bărbati, bunăoară -, Mihaela Trofimov jucând o târfulită cu pretentii de emancipare, care are – in piesă – studii de antropologie culturală!…
De poezie am zis, in treacăt, de umor la fel, dar nu am aceeasi sigurantă – cum părea să o aibă regizorul – că piesa ar fi o comedie. Sau poate că este una chiar perfectă – se râde, dar cu lacrimi la final, pentru că iti dai seama că ti se reamintesc multe adevăruri pe care, ametiti de timpul implacabil, le uităm in goana acelor de ceasornic.
Invitatia de a fi prezenti in sala de spectacol la premieră si la celelalte reprezentatii din stagiune este, cred, subinteleasă!