*Editorial *Armanda Filipine
Ce ne face să ne revoltăm atunci când autoritățile impun măsuri speciale de prevenire a răspândirii bolii recent denumite COVID-19? De ce țipă unii sau alții – primii speriați, ultimii plini de sine – invocând drepturile omului atunci când ni se explică, bazat pe declarațiile specialiștilor virusologi, că distanțarea socială (o formulă verbală ce încearcă să cuprindă norma de depărtare umană tocmai în scopul dorit acum) e benefică nouă, tuturor, sănătății noastre? Că numai astfel virusul nou, SARS-COV-2, are șanse mici să invadeze propriul nostru organism?
Poate că cei speriați au motive să creadă că li se impune o stare incorectă, că nedreptatea vine din dorința absurdă a autorităților de a-și impune cu orice preț puterea. Că, din motive lesne de înțeles – susțin ei, astfel vor câștiga numai unii, respectiv cei de la butoanele aparatului legislativ, ce vor: bani, importanță socială etc. În fine, chestii care țin de mondenitatea cu care i-au învățat televiziunea deșănțată și, în genere, media dusă cu pluta a ultimilor ani care nu mai e de mult un mediu de informare serios, ci unul de intoxicare câtă vreme jurnalistul însuși nu mai are destulă instrucție, educație și cultură ca să discearnă albul de negru, adevărul de minciună.
Cu siguranță că există în acest raționament (debil) și o fărâmă de adevăr. Unii, da, dintre cei de la putere – ca întotdeauna, puterea are și uscături! – au în minte și avantaje personale în acest răstimp. Că și la război e posibil să ai parte de câștig propriu.
Pentru că trebuie să recunoaștem, suntem în vreme de război. Unul pandemic, deci mondial, doar că e atipic, dușmanul fiind atât de mic că pare invizibil și atât de parșiv că încă nu s-au găsit metode de contracarare. Doar această pază de și prin singularitate, însigurare, fiecare la el acasă. Dacă nu o are, trebuie să aibă grijă sociatatea. La fel cum trebuie să aibă grijă și de ea însăși (societatea!) ocrotindu-ne cu forța pe noi, membrii săi, dacă altfel nu se poate – și de aici, Ordonanțele Militare. Obligându-ne să stăm acasă pe toți cei care putem face asta, pe toți care putem lucra/ învăța de acasă.
Doar că și în acest context apare vocalitatea, urlătoare adesea, a celor care își enunță dreptul fundamental la libertate, la circulație, la întâlnirile cu ceilalți semeni etc. Într-o oarecare măsură au și ei dreptate. Dar până la un punct, care e atât de aproape de subiect și predicat că propoziția rămâne șchiopătând… ceva de genul ”Ana are…” și noi nu aflăm ce anume are… Pentru că și aici intervine dreptatea socială și dreptul la viață. Aici se impune verdictul specialiștilor virusologi și ascultarea cu atenție a declarațiilor medicilor care au lucrat direct cu pacienții afectați de infecția cu COVID-19. Deci, războiul devine unul cu noi înșine (nu detaliez aici de ce unii se plictisesc cu propria lor viață, în singurătate… nu acum!). Acceptăm sau nu să ne îmbolnăvim și să fim purtători de boală (am aflat cum… asimptomatici) spre a o da celor dragi: familiei, prietenilor, colegilor etc.
E greu să luptăm cu noi înșine. Știm asta de când am învățat să stăm drept, să nu mințim, să citim și să scriem corect, să nu amestecăm ideile, să memorăm datele/ faptele importante pentru civilizație, să fim respectuoși cu cei care merită asta etc. Știm că e greu… De când ne-am lovit de propria reflecție în oglindă și ne-am dat seama că nu suntem exact așa cum ne visam. Dar acestea sunt detalii la care putem lucra. Mai ales acum când avem vreme stând acasă, mai mult timp pentru noi. Dacă ni-l oferim.
În schimb, cerem autorităților în aceste clipe să lupte și ele cinstit în acest război, să limiteze pagubele colaterale și să-și facă, în primul rând ele, curățenie în ogradă. Să nu lase impostorii, profitorii, hoții să le stea alături.
Noi facem ce ni se cere. Ei, din scaunele puterii (și aici mă refer la Guvern, nu la majoritatea parlamentară… știm de ce… nu mai detaliez), să facă ce trebuie!
Cam asta-i cu regulile. Și drepturile. OAMENI să fim! Că biruim noi micuțul virus!
Armanda Filipine, revista Braila Chirei